Evergreen

Ne pare rău domnișoară, dar capătul s-a terminat demult.

A trecut perioada ofertelor când vă permiteați să o luați de la un capăt, oricând. Ne pare rău, dar drumurile sunt pline de gropi și strada asta e cu sens unic, deci nu vă puteți întoarce. A, se va bifurca strada la un moment dat, dar oricum spre dreapta e înfundat că s-a prăbușit o clădire cu bulină, deci mergeți pe cea din stânga, ocoliți ceva, dar tot acolo ajungeți.

Și domnișoară, vedeți că pe drum sunt tot felul de dubioși, să vă feriți de ei și să nu aveți încredere nici în umbra dvs, până și ea vă înșală. Feriți-vă de țurțuri, ăștia pică atunci când te aștepți mai puțin și tocmai de acolo de sus. Vedeți că-s și câini, dar ei latră și nu mușcă, eu v-am avertizat să nu vă speriați să mai pățiți cine știe ce că e și gheață pe jos.

A, pe drum o să vedeți tot felul de vitrine. Vă recomand să nu vă opriți și să vă admirați prea mult, trece timpul și vine noaptea și trebuie să ajungeți la destinație, nu? Presupun c-o să vă ia ochii, că-s frumoase vitrinele și înăuntru găsiți tot felul de lucruri care vă preocupă, dar domnișoară, păreți fată cu capul pe umeri, nu vă rătăciți. E păcat de tinerețea dvs să bateți pasul pe loc. Nu vă abateți de la drum.

Nu aveți cum să ratați casa albastră cu acoperiș movuliu. Un kitsch, dar ia ochii. Traversați pe partea cealaltă. Sus la mansardă stau tot felul de ciudați care vă vor striga să mai petreceți cu ei, un ceas, două sau poate trei. Nu are rost, e trecător strigătul lor și nici nu oferă cine știe ce. Mai bine nici nu întoarceți privirea. Mergeți tot înainte.

În capăt de tot. Eu sper să ajungeți domnișoară, păreți fată care știe ce vrea, dacă nu vă abateți ajungeți cu siguranță. În capăt, undeva pe dreapta, odihniți-vă picioarele și trageți-vă sufletul. Admirați drumul parcurs. Bucurați-vă de el, că puțini ajung domnișoară.

Apoi la vreo 13 metri de bancă, pe diagonală cum mergeți dvs, intrați în clădirea galbenă. Vă așteaptă patru scânduri, puneți mâinile pe piept și noapte bună!

Drum bun domnișoară și-mi pare rău că n-ați mai prins oferta de capete.

3,2,1
Lucia:

Stop me now, say you wanna stop me now
Aud și acum sunetul trolerului pe asfalt.  Noapte. Ne-am certat cu aceeași pasiune cu care ne-am iubit. Mi-am strâns în grabă niște lucruri. Urlam dramatic. Plângeam furioasă. Am ieșit trântind ușa de perete. Alergam pe trotuar și mă loveam în genți. Te-ai uitat lung după mine, stăteai la balcon. Aș fi vrut să vii să-mi zici să stau, că nu voiam să plec, voiam doar să fii atent la ce mă doare. N-ai venit. M-am întors. Am plecat iar. M-am întors iar. Până într-o seară când ușa s-a încuiat de tot.

It s too late you know, a waste of time
Mi-am spus de un miliard de ori că nu merită, că-mi pierd vremea. Mai târziu am realizat că vremea aia a avut cel mai mult gust.

Say do you wanna play for love?

Your silence
Am urât momentul în care n-am mai avut ce să-ți spun. Momentul în care n-am mai vrut să te aud. Momentul în care binele tău îmi era mie rău.

Wake me say, you wanna wake my life
I will be your teaser now
Say you wanna know me and try to let it out

Asta pentru că-mi place tare melodia asta și pentru că o ascult pe repeat. Așa cum am făcut cu Jungle (nu vrea să-i pun link, http://www.youtube.com/watch?v=cvzu3bKgt5Y) și cu multe altele.

La un moment dat dăm ce putem. Rămânem ceea ce au făcut oamenii din noi, ceea ce am făcut noi cu noi și ceea ce trăim în fiecare zi. Facem și noi ce putem, nu?
Și la final, o parte din examenul meu de regie aka primul spot Diud Film.

hugslovepeace
>.<

Am pus mâna pe telefon și am vrut să tastez rapid: you make me happy. Am băgat telefonul în buzunar și-am mers alene pe strada plină de nămeți. O stradă pustie, încețoșată, la capătul căreia nu era nimic. Un sentiment bun, susținut de vinul băut pe nemâncate.

Eu către Ana: băi, iubirile-n absență sunt mai mișto!
Eu către mine: că nu au cum să ajungă la bittersweet end.

Am pus mâna pe telefon să te sun să-ți zic că o să fie bine. Și că indiferent de ce-o să fie mai încolo, vei rămâne un om drag mie. Așa ciudățel cum ești tu. Voiam să-ți mai zic că iubirea nu se discută și că berea are gust mai bun în pahare cu picior. Dar am renunțat. Probabil o să citești aici și-o să zâmbești. Ha, ai zâmbit. Cuttie cute.

Eu către Ana: tu, mai știi când veneam suferindă și-ți făceam capul vraiste din cauza ăluia?
Eu către mine: e o senzație ciudată de gol, că nu-mi mai lipsește el, deși n-a fost niciodată prezent.

Am vrut să te sun să-ți mulțumesc că-mi ești aproape. Că nu-mi citești blogul. Că dansezi obscen cu mine și nu-ți pasă de ce zice lumea. Că-mi spui cârnăcior și cocoșel. Că facem baie împreună. Că dacă aș vrea să răpesc pe cineva ai fi singura pe care aș suna-o să mă ajute.

Eu către Ana: mai știi când mă boceam din cauza ăluia? și acum când îl văd sunt blank?
Eu către mine: m-am aruncat ca un taur orb și deși eram conștientă că nu este despre el, am transformat totul în el. 

E lung drumul de la metrou și eu am băut niște vin roșu. Aș fi vrut să trăiesc o mică dramă a singurătății, dar n-am reușit. Look mom I am a grown up. Am ascultat muzică. Am dansat unde mi-a permis asfaltul. Am dat din cap și m-am zgâit în umbre.

Mi-aș pune mâinile-n cap și-aș geme ca o mâță dezorientată. Aș vrea să spun lumii că mi-e frică! Mi-e cumplit de frică de tot ce urmează. Dar nu-mi permit o asemenea slăbiciune și etalez un zâmbet de om încrezător. Doar că mi-e panică.

Aș vrea să folosesc cuvântul sofism într-o frază inteligentă. Dar nu-mi vine… fraza.

E iarnă și azi a fost soare. Și-am făcut poze-n parc. Îngropați în nămeți albi. Și ne-am pupat. Pe gură. Frumos. Ca niște copii. Și-am râs unul de altul. Și-am zis că n-o să te schimb niciodată. Și-am desenat harta și drumurile pe care le vom face. La vară.  Și-am râs de copiii care se smiorcăiau picați de pe sanie.

În septembrie merg la nuntă. La niște oameni care se iubesc ca doi nebuni după 10 ani de relație. Și spun ca un om mare, uite dom’le că se poate!

HugsLovePeace
>.<

Vorbeam cu iubita mea al cărui tată a ținut morțiș să-i reamintească despre acest eveniment mult așteptat de rubedenii: nunta. Ca orice tată grijuliu i-a reamintit, de asemenea, că e femeie și trebuie să facă niște plozi. Că ieșitul brambura prin baruri n-o ajută să-și întemeieze o familie. Bun, nici dacă stai singură-cuc în casă nu iese nimic pe interval. Cum o dai nu-i bine, că așa sunt părinții și copiii – pe contre.

Azi maman s-a dus să se tundă la frizerița familiei noastre. Nu, nu avem vreun rang anume, ci avem o frizerie comunistă la colț unde obișnuiau ai mei să mă ducă să mă tundă castron. Zile de coșmar am petrecut în sala aia, pe scaunul ăla, cu neoanele alea care pâlpâiau de mă dureau ochii și cu sunetul de foarfecă care-mi zgâria timpanul (plus panica mea să nu-mi taie urechea, lucru întâmplat în cele din urmă ca să mă liniștească). Și maman s-a întâlnit cu tanti al cărei nume e irelevant. Și tanti mă ține minte de pe vremea când îmi tundea urechile și o întreabă dacă m-am măritat. Maman a băgat placa cu școala și cu viața grea și ca să i-o dea peste nas l-a întrebat de fi-su, mai ales că el are 30 de ani. E încă singur. Vai tu, ce s-au mai amuzat ele că lumea e cu curul în sus.

Am încercat să-i explic mamei pe al ton decât cel de iritare, că ceea ce o împlinește pe ea nu mă împlinește pe mine. Și că oricum, dacă vine momentul ăla nu intenționez să bifez tradițiile și nici să invit 300 de milioane de oameni pe care nu-i cunosc ca să-mi pună bani în decolteu. Și nici nu intenționez să mă pup cu ei de 3 ori pe seară și nici să fiu umilă că au făcut un sacrificiu să vină la nunta mea. Nici n-am de gând să-i aștept la intrare și să ciocnesc cu ei, cum n-am de gând să port rochie din aia lungă și incomodă. Că nu-s așa și nu-mi plac lucrurile făcute din inerție, plus de asta sunt o sensibilă care nu vede nunta ca pe o afacere.

O înțeleg pe mama. Acum. Că se gândește că îmbătrânesc și n-am niciun rost. Ea ne are pe mine și pe soră-mea, marile ei realizări în viață. Eu n-o pot face pe ea să înțeleagă că eu nu sufăr dacă nu am o familie a mea, cum eu nu pot s-o înțeleg pe ea că toată viața s-a raportat la noi. Suntem diferite.

Am vrut nuntă. Și rochie. Și valsul miresei fericite cu mirele ei. Și casa mea cu un el. Și copii. Și mașină de familie. Și excursii în familie. Nu au fost prioritate, dar am tânjit multă vreme după ele. Am vrut să aparțin cuiva. Și să am ceva care să-mi aparțină. Dar vedeam totul în ansamblu ca și concept, ca o instituție, probabil. Nu-mi pot aparține astea, pentru că ele sunt vieți independente de mine, chiar daca unele au venit din mine. Și nu am curajul să cred că dacă le am, nu le iau ca și cum mi s-ar cuveni și nu le-aș nega la un moment dat. Mi-e teamă să nu mă îndoiesc de astea pentru că ar fi o grozăvie pe care conștiința mea n-ar suporta-o.

Nu mă declar o artistă antisocială care trăiește în propriul univers. Îmi plac oamenii și îmi place prezența lor. Nu cred că filmul și munca îmi vor ține noaptea de cald, dar o pilotă bună și mintea ocupată sunt suficiente acum. Și am senzația că vor fi suficiente și peste 5 ani.

Am un trecut al relațiilor lungi și stabile. M-am sălbăticit acum. Dar ce a fost a fost și a meritat!

HugsLovePeace
>.<

Nu știu motivul pentru care moare iubirea, că moare. Ori poate o confund cu pasiunea. Oricum, ceva tot moare și începe să pută, de ajungi să traversezi pe trotuarul celălalt. După ce se termină așa numita relație, vin jalea și depresia. Ai impresia că era cea mai bună parte din tine, dar te înșeli. Nu există altcineva parte din tine, e imposibil, fizic. Mai rău este că te amăgești cu gândul că fiecare merge pe drumul lui, dar te tai pe braț dacă e cu altcineva. Altcineva care automat e mai bun ca tine. Greșit. Altcineva care e nou și noul fascinează. Sunt puțini cei fideli deja consumatului.

Nu știu dacă e bine să dai totul sau să mai ții pentru tine. De obicei faci cum crezi că ar vrea celălalt și nu cum îți e ție mai ușor. Probabil din nevoia de a impresiona. O, dar de câte ori nu m-am dat cocoș când de fapteram o biată insectă. Lasă domnule că așa e mai bine, să nu știe ce și cum e de adevăratelea. Și când vine vremea cu adevărul și cu naturalul ești așa de extenuat de jocul asumat, că-ți bagi întâi un picior și pe urmă pe celălalt.

Nu știu dacă iubirea aia de-o vedem share-uit[ pe wall-uri, pictată-n tablouri celebre, surprinsă-n filme sau fotografii există cu adevărat. Adică există, dar nu e în fiecare zi, că vomiți de la atâta emoție. Eu vomit când mă emoționez, deci n-aș putea. E o bucățică dintr-o zi bună, după o noapte lungă de dragoste. Ori doar o zi bună după o noapte bună de somn. Deci când aud oamenii că suferă că iubirea lor nu se încadrează în niște coordonate comerciale, mă ia cu nervi. Păi bine bă, fă-ți o poză cu omul tău, scrie un text lacrimogen și iat-o, treaba din reclame.

Nu știu dacă iubirea presupune limite. Pentru unii da, pentru alții probabil că nu. Limita mea e demnitatea mea, dacă te-ai deschis la șliț să-mi servești o porție de urină pe demnitatea mea de om și apoi de femeie, io zic să te și deplasezi în spațiu și timp cât mai departe de mine. Normal că nu știu care-s limitele, probabil cât poate duce fiecare om. Eu duc din ce în ce mai puțin și nu pentru că nu pot, ci pentru că nu mai vreau.

Nu știu dacă să-i cred pe ăia care le vor binele ălora pe care i-au iubit. Io nu vreau asta, în primă insanță. Eu nu pot fi zen, eu sunt isterică. Muiere tâmpită. Eu nu vreau să râdă și să fie fericiți, vreau să sufere și să-mi simtă lipsa. Vreau să trăiască sevrajul pe care l-am trăit eu. Nu mă face să mă simt mai bine, dar îmi confirmă că timpul petrecut împreună a însemnat ceva, fie ea și dependență.

Nu știu dacă am eu un blocaj emoțional. Poate un medic psiholog mi-ar scrie pe fișă că sufăr de boala femeii trecute prin diverse, inconștientă de potențialul sentimentului de iubire. Sunt conștientă de ce poate da iubirea, dar sunt și mai conștientă de ce-ți poate lua. Trageți voi concluzia.

Nu știu care e cursul unei relații și jur pe aripă de fluture mov că nici nu-l mai caut.

Nu știu multe și poate e mai bine așa.

HugsLovePeace
>.<

Foto

Win Win

Cea mai comercială sărbătoare a început astăzi, băiețeii aleargă să cumpere, da, da, da! inimioarele de pluș, pernuțe style și trandafirii roși la suprapreț (congrats celor care le-au luat de ieri) și fetițele s-au ras pe picioare și la subțiori și așteaptă noaptea ce va să vie.

Deci clar s-au vândut lame la greu și pentru cei care se crestează din disperarea singurătății. Just do it, doar e marți, 14 februarie și tu ești forever alone, deși azi ai putea să întâlnești pe altcineva la fel de disperat ca tine. Ieși din casă! Nu lăsa dâre roșii pe zăpadă. Poartă-te normal. Uatever.

Probabil că multe virginități se vor pierde azi, asta dacă-n noua generație de neprihăniți mai zace măcar romantismul a la Valentine’s day. Lumânărele, vinuț, muzichie în surdină (ceva Adele ca să se zburlească pieile pe voi) și cheia în ușă să nu intre mama/tata/bunica peste voi.

Io azi o să mă duc la muncă undeva la dracu în praznic, fără nicio jignire la adresa celor care stau pe la Păcii. O să evit pe cât posibil să râd în sinea mea de toți îndrăgostiții capitalei. Că nu vreau să fiu eu hateriță, tocmai azi când lumea e plină de iubire. E un fel de Crăciun, nu?

Io, dacă ar fi să sărbătoresc ce e azi, aș vrea să primesc o mașină roșie. Una pe bune, mare, cu roți faine și jante strălucitoare, cu trapă sau poate chiar decapotabilă. Io nu vreau trandafirii care se ofilesc în vază imediat ce ai intrat cu ei în casă și nici pernuțe-inimă că dorm foarte bine pe ursul meu. Vreau o mașină ca dovadă a iubirii, punct.

Hah!

Iubiți-vă bă, nu fiți fraieri, că așa e frumos în viață. Toți marii dăștepți au zis că iubirea rupe tot.

HugsLovePeace
>.<

În seara asta, chinuindu-mă să merg, mi-am dat seama că orașul ăsta arată superb. Îngropat în nămeți albi care lucesc la lumina felinarelor. Pustiu pe alocuri, cu zgomote înfundate ale mașinilor care circulă încet și frânează și mai încet. Cu oameni care vorbesc puțin ca să nu-i tragă curentul la măsele. Cu plozi fericiți care se tăvălesc în zăpadă și părinți transpirați care trag de sănii. Cu trotuarele pline de zăpadă și gheață sticloasă pe dedesupt pregătită să te fenteze dacă nu ești atent.

Toată lumea e istovită, prea istovită ca să fie agresivă. Lumea se plânge că ne înghite zăpada și apoi tace nemaiavând subiecte de conversație. Poate Whitney Houston, dar ne-am obișnuit deja cu morții așa că nu mai e fenomen de discutat în metrou.

Probabil m-aș bucura mai mult de atmosfera asta dacă n-ar trebui să mă deplasez în scop de… muncă. Dacă nu mi-ar îngheța picioarele și nu aș simți că-mi îngheață lichidele-n corp. Dacă nu mi-ar fi mereu frig și dacă nu ar trebui să calc pe drum ca donșoarele pe podium. Piciorul sus, genunchiul aproape la piept ca să înfigem bine talpa-n nămete. Dacă nu mi-ar curge rimelul până-n barbă – zăpadă și vâj proof nu s-a inventat, dacă nu mi s-ar usca fața și dacă n-aș transpira ca un purcel până la destinație.

Și poate o să ieșim să ne dăm cu sania. Sau să ne plimbăm prin parc, oarecum romantic.

Lăsând deoparte peisajul de vis, ovarele bocnă și picioarele sloi, vreau să vină primăvara cu alaiul ei de ce-o fi, numai să vină că mi-e lene să mă îmbrac/dezbrac. Trece tinerețea pe lângă mine.

HugsLovePeace
>.<

Pam param!

M-a făcut mama poetă.

Bă Rox avem o vârstă și uită-te la noi cum o ardem. Da bă, da. Suntem prea tari. Am deschis și am închis B52 cu dansuri epuizante pe prodigy și sărituri incontrolabile pe drum and basse-uri. Da bă, uită-te la noi, o ardem așa cum ar fi trebuit s-o ardă și ai noștri. Sau poate că nu.

Mi-au răsunat în cap cuvintele și onomatopeele pe care le-ai scos la ceas târziu în noapte: hahahaaaa, ți-am luat toți prietenii, ha ha haaaaa. Mi-au păcănit urechile și mi-au tremurat dejtele pe taste, voiam să te înjur, voiam să îți scriu ca o suferindă dintr-o tragedie antică. Dar m-am uitat în jurul meu și în fața mea erau ei, prietenii mei, ăia care mi-au rămas și cu care fac înconjurul globului cu ochii închiși. Și ăia noi care au venit și care au știut să-mi țină de cald și să-mi mângâie fruntea încruntată. Deci da, mi-ai luat niște oameni, aici nu te contrazic. 1-0 pentru tine, ar spune unii, eu zic că e win win.

Azi am vorbit cu bunica la telefon. Îndură cu greu nămeții, dar are o grijă: nepoată-sa rămâne fată bătrână. M-a întrebat dacă am de gând să mă mărit în vară, că așa spuneam la un moment dat. Uau, nu-mi amintesc. După care a ținut să-mi reamintească promisiunea că-i fac 5 strănepoți, Doamne, dar chiar iubeam plozii. Ea se mulțumește cu vreo doi, dacă se poate. I-am zis că n-am cu cine și a zis că nu-s nici din paie și nici din lut, deci s-o găsi cineva să mă ia și pe mine. I-am zis că momentan n-am de gând, ea a zis că moare până mă decid eu și că doar nu am de gând să aștept să fac 30 de ani, care apropo, se apropie cam repede, eu am zis că mai am de copilărit și ea a râs de imaturitatea mea. Și în rest, discuții despre vreme și viscol.

Somon afumat. Miam. Costum de baie granny pentru mers la bazin. Cască. Înghețată. Cireșe congelate. Chestie de lemn pentru masaj. Unt de corp cu vanilie. Blugi care fac fundul să pară rotund și bombat. Bluze marinărești picate pe umerii goi. O altă săptămână de detox – planuri, pofte, nevoi.

Vorbim mult la telefon. O să-mi cadă urechile.

Nu-mi plac oamenii proști. Nu pot sta lângă un om prost, mă ia cu mâncărimi. Nu-mi plac bărbații, mai ales ăia cu mintea coaptă, care se comportă ca niște puști frustrați, încântați de-un futut într-o budă. Nu-i suport în preajma mea și nici în preajma prietenelor mele. Dar ăștia zici că au lipici. Nu-mi plac femeile proaste devenite preș. Pur și simplu simt cum mă furnică-n creier.

Dar mai presus de prostie, nu suport oamenii orbi. Ăia care nici măcar precum calul nu văd, ci preferă să nu vadă nimic. Incapabilii să se pună în papucii celuilalt măcar pentru o secundă, incapabilii să-și asume niște alegeri, incapabilii care trăiesc în propria lume cu riscul de a da șuturi în cur tocmai celor care nu le merită. Tot ăia le încasează gratuit pe motiv de iubire. La fel de oarbă.

Îmi place să fumez. Și să stau la bere. Și să socializez. Și să cunosc oamenii și oamenii să nu mă cunoască. Îmi place să pierd vremea, e cel mai bun mod de-a învăța ceva.

Sunt om mare. Cu minte la cap.
Și chef s-o ard ca la 16 ani, dar cu mica diferență de 10 ani de viață trecută prin minte și cord.

Accept valentines day. O s-o petrec cu iubita mea. Cu filme și vin. Și probabil niște ciocolată. Accept ca oamenii să se poarte cum vor în ziua asta, accept maldărele de inimioare prezente pe tarabe. Și accept și mărțișoarele-kitsch care-mi vor răni retina. Accept gheața, frigul, înghesuiala, aurolacii care împut autobuzele care și-așa vin rar, ceaiul verde fără zahăr, cântarul stricat, berea neagră, țigările lungi. Dar nu accept să-mi pună cineva talpa pe cap. Niciodată!

HugsLovePeace
>.<

Și rămân cineva care ți-a trecut pragul cândva.

Când ești în mijlocul evenimentului și chiar faci mișto de momentul în care nu va mai fi, ți se pare aproape inadmisibil că cel de lângă tine va ajunge să fie un cineva cu care cândva ai…

Deși am trecut de câteva ori bune prin din astea tot nu pot să înțeleg cum doi oameni care cândva s-au iubit pot ajunge două bestii care se bucură de nefericirea celuilalt. Deci nu pot, deși le-am trăit, sentimentele astea ciudate de ură amestecată cu iubire și dor și nevoie și zbucium să înțeleg acum, la nivel rațional, ce se întâmplă cu omul când e îndurerat.

Sunt răcită. Am consumat aproape o cutie cu șervețele puf. Respir greu. Dorm greu. Mi-e cald. Mi-e frig. Mi-e sete. Mă ustură pieptul când strănut și nu mai simt gustuș țigării. Dar diseară ies din casă și merg direct pe-o masă (nah, că am făcut și rimă).

Sunt hateriță că vine valentine. De fapt nu am nimic cu nimeni, doar că nu-mi plac siropoșeniile. Și eu care cândva eram o sensibilă, iată-mă o inimă de piatră. Nu chiar, dar mă dau și eu mare.

Îmi place de mine. Pe bune. Că am ajuns să spun sincer – nu vreau – pur și simplu. Mai bine ai face asta ca să ajungi acolo – nu vreau să ajung acolo și nu mă intersează să scot performanțe. Pam pam!

Am văzut Public Speaking – un documentar despre Fran Lebowitz (scriitoare)  despre care un prieten spune că-mi seamănă la temperament. Io zic că eu îi semăn ei. Ah, ce tare ar fi să fiu plătită să vorbesc în fața oamenilor și ei să mă asculte. Mda.

Am mai citit chestia asta și mi-a schimbat puțin niște percepții.

Hai have fun!

HugsLovePeace
>.<
 

M-am trezit la 14:39 și nu mă simt deloc vinovată. Am deschis vplay-ul să mă uit la ceva și am zis să văd și eu carnivale. Am capul greu, nasul plin, gâtul încărcat și-s amețită. Stau în pat. Beau cafea. La micul dejun-prânz am mâncat o felie de pâine benecol cu peanutbutter și niște pește cu legume. Nu-mi place peștele, dar ce să-i fac? Mi s-a stricat cântarul și nu știu cum evoluez sau involuez, sport n-am mai făcut, dar am alergat pe la filmări. Și laptopul bâzâie și îl rog în fiecare zi să mai aibă răbdare.

Maman abia așteaptă să ies pe salariu. Mă frustrează asta, că-s o fiică-păduche ce atârnă pe lângă ea. Îmi pare rău că probabil am dezamăgit-o. Că se aștepta ca la aproape 27 de ani să fiu așezată la casa mea – cu rate – să am o viață stabilă, cu un job stabil și un bărbat lângă mine care să-mi ofere siguranță. Ea așa vede viața și câteodată mi-e rușine de ea că eu o văd altfel. Și mi-e rușine de ea când îi cer bani, îmi vine să-mi înghit limba, dar am ales să fac altceva decât ce au făcut femeile din familia mea (pe care le respect că-s puternice toate) și acum nu pot să dau înapoi.

Ar trebui să mă urnesc să fac ceva, dar nu mai pot. Pur și simplu am obosit fizic și emoțional și nu mai pot. Acum trebuie să-mi conving creierul ca azi să ia o pauză. De stat în pat. Aiurea.

Poate-s o fire slabă că n-am putut să trec peste pasiunile mele, că n-am putut să rabd mai mult, că nu am lăsat deoparte minele pentru noi, că fac regie de film când puteam să rămân în presă sau poate în domeniul economic. Poate-s o fire slabă că m-am crezut mai presus, că am zis că pot să fac orice-mi pun în cap, că am lăsat deoparte orice pentru drumul meu. Poate-s o fire slabă că am avut pretenții. Nu știu și nu mai contează acum, contează că sunt aici și că de aici am o cale lungă de parcurs.

Am făcut alegeri egoiste. Alegeri disperate. Alegeri bazate pe nevoi. Nu am făcut tot ce mi-a plăcut, nu am trăit viața pe care mi-am dorit-o. N-am avut nici curaj și nici posibilități. Nici de acum înainte nu pot să fac tot ce-mi doresc și nu primesc de-a gata nimic. Mi-ar fi plăcut să fac parte dintr-o familie înstărită și poate ăsta e marele meu complex, că n-am avut, nu am și probabil n-o să am.

Dacă până acum aș fi putut s-o iau de la capăt, acum nu-mi mai permit luxul ăsta. Și o iau de unde rămâne.

Stau cuminte-n casă. Nu vreau să vorbesc cu nimeni. Nu vreau să văd pe nimeni. Nu vreau să mă gândesc la nimeni. Nu vreau să visez. Vreau să stau și să supraviețuiesc unei zile friguroase. De aici, de departe.

Shut down.

HugsLovePeace
>.<