Evergreen

Profit că este sesiune și stau închisă-n casă. Scriu referate. Mă uit la filme cu laptopul în poală. Termin un borcan de peanutbutter în două zile (nu găsesc deloc Skippy). Când nu-s în pat alerg din loc în loc. Aș mânca tone de căpșuni și cireșe.

Am poftă să scriu de jale, dar n-am mai băut lately și n-am spor la cuvinte de amor. Așa că aberez despre viață, cuvinte și senzații pe care deja le știm cu toții.

În ultima vreme s-au spulberat câteva vise. Dar am realizat, într-un moment de luciditate maximă, că tot ce-am visat de mică a rămas la stadiul de vis. Că n-am atins nimic. Am fost depresivă câteva momente și apoi m-am luat de-o aripă și m-am aruncat iar printre paginile albe.

Sunt un pescăruș. Planez deasupra mării și caut șanse noi.

Dorm ca un cal care aleargă pe câmpii.

Există un om cu care-mi place să-mi petrec disperările, tăcerile, bucuriile. Are ochi albaștri și-mi zice Nelă, bivol sau Roxănica. Și mă face să mă simt în siguranță.

Mă întreabă oamenii ce am de gând să fac după ce termin școală, adică peste o lună jumate. Am de gând să beau mult ca să uit că nu am nimic altceva de făcut. Nu știu ce fac, acum e timpul să vină cineva, un trimis, care să mă ia sub o aripă protectoare și care să investească în creierul meu. Dar probabil o să mă zbat singură și o să iasă ceva până la urmă. Deci nu mă mai întrebați că habar nu am. Știu ce aș vrea, dar e irelevant.

Caut un fel de daddy, dar fără sugar.

Ar trebui să merg la terapie să rezolv chestii cu capul meu nebun.

Dar mai întâi aș vrea să merg la înot.

Nu merge nimic. E vineri. M-am trezit devreme ca să fac nimic.
Aș vre să stau leșinată pe o plajă. Și să mângâi nisipul cu degetul arătător. Și omul meu preferat să aducă două pahare cu Lollipop și puțină vodkă și să fiu nefumătoare.

Asta cântă acum în playlist. 

Partea ciudată este că nu mi-e dor să fiu copil/adolescent. Niciodată n-am fost liberă și maxim de fericită. La 5 ani voiam să fug de acasă, la 12 voiam să fiu Top Cat și să stau în tomberoane, la 18 eram un copil debusolat major, la 25 luam viața de la capăt. Deci nu mi-e dor să mă întorc. Poate doar la verile de la bunica. Și cam atât.

Foto / Artist: Claude Théberge

HugsLovePeace
>.<

m-aș cățăra pe-un bloc. noaptea. să plouă. și să iasă curcubee verzi pe un cer c-o lună grasă
și-o pisică să-mi stea în poală
să beau vin roșu din paharul cu cel mai înalt picior
și să am unghiile colorate, de la picioare

și apoi m-aș cățăra și mai sus
până mă întâlnesc cu micul prinț
pe care-l evit
din teama de atașament

voi căuta oamenii indisponibili emoțional
rătăciții care nu mă vor
asta e marea mea slăbiciune-n viață
și-o să ard pelicule cu povești inutile

număr patru pereți
și dimineața care o să vină
și mă gândesc la gara de mâine
și la cafeaua cu lapte
și la forfotă

dar eu vreau să stau pe cel mai înalt bloc
sub cea mai grasă lună
cu cea mai neagră pisică
bând cel mai bun vin

singură

iar jos, în pătratele înghesuite
la luminile de bec
în paturile voastre moi
să stați voi, cei pe care nu-i am

hugslovepeace
>.<

foto

aș vrea să-i strâng pe toți pe care i-am cunoscut vreodată și să-i privesc în ochi. să văd cum și-a lăsat viața amprenta pe zâmbetul lor. să-i țin de mână și să le simt pulsul. să-i strâng în brațe și să încerc să-mi amintesc cum era. să-i adulmec de dragul trecutului.

aș vrea măcar să mi-i amintesc pe toți cei pe care i-am cunoscut vreodată.
dar nu pot.
abia-mi amintesc ce film am văzut ieri.

în haosul din mine încerc să urc treptele spre lumină. mai presus de toate trebuie să-mi supraviețuiesc mie. eu îmi sunt propriul dușman și de mine trebuie să mă tem cel mai tare.

mă enervează că pleacă din viața mea oamenii pe care i-am iubit și se încăpățânează să rămână cei cărora nu le acord șanse. mă bucur să văd că mă înșel, că valoarea se cunoaște în timp. că cei care rămân mă vor ține de mână peste multă vreme, mă vor privi în ochi și-mi vor șopti: Roxănica, o să fie bine, ai să vezi.

hugslovepeace
>.<

Timpul s-a dus. Nu mai e. Și nu-l pot concretiza în nimic, acum.
Și-mi vine să suflu într-o pungă de carton până o iau creierii razna.
Luni începe sesiunea. Deci e mai și se termină școala. De tot. Din nou. Aoleo.
Mai am de montat la două filme și de filmat încă unul.
Munca e muncă și nu poate fi ignorată.
Timpul nu mă așteaptă, se duce. Unde vrea el. Se așează-n părul meu, pe chipul meu, pe gândurile mele.

Mă împart în multe direcții, dar niciodată complet.
Sunt fum.
Io vreau să stau într-un hamac și să beau bere.
Dar nu pot.
Câteodată am senzația că tot ce e in mine e egal cu nimic.
Am pix pe corp.

Am fugit din oraș. Din panică, panică, panică.
27 pe-o masă în Vamă.
Nisip în slip. Și-n sutien. Și-n ochi.

Poze la Sovata. Tolănit la soare. Drum cu nori pufoși.
Noi doi. Uau. Ce bine-mi e. Când s-a întâmplat așa?
Cum am devenit doi pe un drum?

Dor de fugă. Sunt o lașă.

Mă întrebi ce dracului fac?
Nimic. Dilat timpul ca o gumă de mestecat fără gust. Îl întind ca pe elasticul din fața blocului.
Nu fac nimic și fac prea multe.
Se termină. Iar.

O să-mi lipsești, căci te-am iubit.

Foto
HugsLovePeace
>.<

Mă plimb pe străzi străine mie și mă bucur că nu cunosc pe nimeni. Mă bucur că nu mă știe nimeni. Mi-aș închide telefoanele și conexiunea la net și-aș sta ascunsă. Doar așa să nu mai aud de nimeni și să nu mai vorbesc cu nimeni. Că nu merit să fiu pusă la zid și nu merit să fiu ținută sub observație, nu merit să fiu disecată-n paișpe și nici să dau explicații pentru cine sunt. Nu vreau să fac asta!

Mi-ar plăcea să am miserupismul sau tupeul să mă doară-n cot de oamenii din jur și de gândurile lor. Să cadă pământul, dar eu să beau o nefiltrată cu lime într-un hamac, într-o grădină.

Mi-ar plăcea să nu mai fiu sclava gândurilor și prejudecăților altora. Să fiu pustnică și să nu simt nevoia să aparțin unui grup, unor povești. Sau să nu mă afecteze traiul lor.

Băi, trăiesc starea aia când îmi vine să mă îngrop de vie. Când simt că sunt chiar singură și că oricât m-aș chinui nu pot să mă fac înțeleasă, ceilalți nu pot să rezoneze cu ceea ce trăiesc eu… Mă simt rătăcită și dezamăgită, tocmai de cei pe care-i luasem la coasta mea. Și-s cei care mă lovesc în cele mai slabe puncte, tocmai pentru că am avut proasta inspirație să mă descopăr lor.

Sunt a nimănui și câteodată aș vrea să aparțin. Să am acea persoană cu care să sar cu mașina de pe o stâncă, să am o Louise a mea.  Să știu că cineva mă așteaptă pe partea cealaltă, că dacă stau în beznă cineva-mi arată întrerupătorul, că dacă se prăbușește lumea cineva-mi comandă înc-o nefiltrată.

Așa că atunci când spun că nu mai vreau să mă atașez, că mi-e frică de oameni, că ei o să mă facă să sufăr cel mai mult, că iubirea e o prostie masochistă nu vreau să mai aud teoria vindecării prin dragoste, nu mai vreau să aud aberațiile despre lumea bună și frumoasă și nici că oamenii-s faini în esență. Mi s-a luat, din nou!

Eu atâta zic, oricât de tâmpită aș fi, oricât de impulsivă, răutăcioasă, sarcastică, ironică, hateriță, egoistă sau uatever… nu-s un om rău, nu fac rău, nu distrug, nu mă piș pe nimeni…  sunt un om bun, dar prost în dorința de a-i face pe ceilalți fericiți.

Deci caut pe cineva care să-mi fie suflet pereche și care să nu mă trădeze niciodată.

 Foto

Au, dar de câte ori s-a întâmplat să-mi doresc cu ardoare ceva și să ajungă să-mi aparțină ca după aia să-și piardă parțial, apoi integral valoarea. Au, dar de câte ori nu m-am trezit tăvălită-n nisip, plângând și dorindu-mi să țin pe cineva de-o palmă și de câte ori n-am lăsat deoparte palma pentru alt gând. Au, dar de câte ori nu m-am lăsat purtată de vraja mării c-o să fie perfect atunci când, și atunci cândul a venit totul a devenit atât de uman și de palpabil. Au, dar de câte ori n-am mers pe același drum fredonând fericiri absurde care odată atinse au devenit mediocre. Au, dar de câte ori n-am înălțat gânduri pe aripi de zmee și de câte ori n-am tras sforile până le-am prăbușit. Au, dar de câte ori n-am vrut ceva ce era aproape imposibil de avut și momentul în care a fost al meu, m-am bucurat cu lumină-n plex, lăsând umbra să mă mângâie.

Au, au, au.

Noi doi separați suntem minunați. Tu departe. Eu în cercul minții mele. Tu nicăieri. Eu peste tot.
Noi doi suntem abia un început de poveste, dar niciodată dusă la capăt.
Tu rămâi neatinsul, negustatul, neiubitul de care mă leg în serile cu furtună. La care nu renunț din dragoste de dramă. La care mă întorc când mi-e prea bine, ciudat de bine. Tu rămâi nesomnul, coșmarul, dorința, boala sufletului, negura, noaptea, pescărușii, dimineața, frica.

HugsLovePeace
>.<

Foto 

Am prizat soare pe nas.
Avioanele-și lasă dârele pe cer.
Orizontul este de neatins.
Vine bezna.
Arde pielea.
Aș vrea să plutesc pe valuri. Departe. Deoparte.

Am crezut că-s salvator.
Dar sunt o victimă pătimașă.
Îți zic să pleci, dar vreau să rămâi.
Deh, femeiușcă!

Amurgul este momentul meu favorit
Amurgul cu tine
Amurgul pe pielea mea

Pleacă,îți cânt în urechea dreaptă,
Dar cu mâna stângă te țin strâns.
Rămâi, îți șoptesc în urechea stângă,
Dar cu dreapta te împing departe, deoparte.

Am prizat soare pe nas,
Și-am rămas copila lunii.
Plutește roua dimineții
Pe buzele însetate.

Vreau să-mi vibrezi în suflet
Și vreau să-ți port întotdeauna
Dorul

Port în mine
Aur și argint
Undeva-n adâncuri
Lenevesc senzații.

HugsLovePeace
>.<

Alergăm de dimineața până seara.
Ne ciondănim.
Ne împăcăm.
Te faci că pleci, mă fac că te las. Ne întâlnim la jumate.
Strânge-mă tare în brațe. Îmi lipsești des.

Lasă zmeul să zboare.
Dă-mi drumul la mână.
Dacă vreau să mă întorc, știu drumul.

Fii cu mine, doar atât.
Nu-mi cere mai mult, doar bucură-te. Și lasă-mă să mă bucur.
Nu mă cerceta. Nu mă pune sub lupă.
Nu-s exponat. Sunt suflet.

Nu mă mai gândesc la tine.
Și totuși ești prezent prin momente. Prin vis. Prin ce n-a fost.
Nu mă mai gândesc la tine cu mine.
Și totuși cineva-mi bate cuie-n mâna dreaptă.

Somn.
Stai.
Suntem.

HugsLovePeace
>.<

The big picture: stau tolănită-n iarbă și mă uit la norii groși. Port ochelari de soare și culorile-s intense. Perfecte. Doi nori se îmbrățișează și devin unul. Trec avioane și trenuri. Se intersectează sunetele. N-am fost niciodată așa aproape de o șină de tren și de o rută aeriană. Când eram mică și vedeam avion îl strigam pe tata și când vedeam tren ziceam că e mama. Azi n-am mai strigat pe nimeni.

The small picture: respir cu noduri și-mi dau seama că iubesc atât de mult senzația asta și viața asta, încât sunt la un pas de atac de panică cu gândul c-o pot pierde oricând. Mă enervează cumplit neștiința asta și teama asta că oricând pot să pierd norii, cerul, iarba, soarele, trenurile, avioanele. Mă doare trupul să mă gândesc c-o să ajung pământ. De câteva zile o țin tot în gânduri și imagini morbide. Nu le cer, dar vin și sunt mai puternice decât încrederea mea că pot să răzbat.

The point: și iar m-am revoltat împotriva nu știu cui! Nu e drept să nu am opțiunea să aleg, nici când mă nasc și nici când mor. Asta mă face să vreau să zgârii pereți ca să simt că nu-i totul nimic. Și dacă aș ști, ce s-ar întâmpla? Tot nimic, nu? Dacă aș ști, măcar nu mi-ar mai fi așa frică de drumul ăsta și nici de capătul lui.

The nothing: nu e paradoxal că iubesc atât de mult viața, încât nu mă pot bucura pe deplin de ea?

Nu știu, poate par nebună sau ieșită din context sau prea procupată sau că fac un caz pe o chestie spusă și răspusă, dar nu-mi pasă. Nu mă interesează că tu mă crezi nebună și nici nu te rog să te pui în locul meu, e haos și te sufoci mai des decât respiri. Am o senzație că o să se întâmple ceva… și nu pot să o spăl de pe mine.

Sunt un copil mofturos care se supără și suferă cu patos.

O să sar cu parașuta.
Și o să merg și în Vamă.
Și o să-mi fac și tatuajul.

Foto

În primul rând nu avem țigări, dar să nu ne panicăm inutil. Mai respiră și plămânii mei.

În al doilea… am scris aproape 3 pagini pt licență și cam atât, că nu am nici chef și nici inspirație. Stau ca o legumă-n pat de două zile, mă mir că mai știu să merg și nu fac nimic decât să mă foiesc. Dorm puțin și agitat.

O să scriu la licență Houston, promit! Dar stai să comand cărțile de pe amazon și să se apropie deadline-ul. Atunci o să funcționez cu viteza luminii.

Trei… nu cred că merg în Vamă de ziua mea, ceea ce mă întristează și mă indispune și mă face să vreau să urăsc pe toată lumea. Dar mă gândesc la ziua când o să plutesc pe cer la 3000 de metri înălțime și parcă-mi mai trec spumele. Dar oscilez. Când așa, când așa. Pentru că eu vreau să merg în Vamă, dar contul meu nu mă lasă. E frumoasă viața, n-am ce zice.

Aș fi împlinită dacă aș avea o casă pe pământ, o grădină și un cal.

Dorm cu cărțile pe lângă mine, dar dimineața mă trezesc la fel de neștiutoare. Pam pam! Mă zbat în somn și mă trezesc în dureri.

Am văzut Castele de carton  și m-a atras ideea, după care nu mi-a plăcut. Am evoluat spectaculos la sezonul 2 din The Big Bang Theory și mă delectez cu The return, de la care am luat o pauză că-mi fierb creierii.

O să refilmez niște cadre din film. Îmi vine să vomit când mă gândesc la el. Mă sufoc și mă blochez. În rest… toate bune.

În fiecare zi mă gândesc la moarte. Moarte prin sufocare, mai ales. Mă gândesc că ar fi penibil să mor înecată cu un bob de ceva și mă înec și cu salivă. Și mă panichez, normal. După care mă calmez și mă alin cu gândul că probabil mai am vreo 30 de ani în care să mă gândesc la asta.

Nu mi-e bine. Acum. Fix în momentul ăsta. Mi-e nasol mie însămi. Mă enervează că nu-s motivată să fac nimic. Că nu-mi vine să citesc, să văd filme, să fac filme, să scriu filme. Aș zace o viață. Fără să mă simt vinovată. Asta e problema că mă simt vinovată. Și că nu pot să trăiesc așa cum visez eu.

Houston, se încinge rău laptopul și mi-e teamă c-o să cedeze, iar.

nimic.