Povești inspirate din fapte reale și trăiri imaginare

Aproape 30

”Ai trăit vreodată, înainte să adormi, groaza că te trezești a doua zi?
Nu cred.”

Nu mi-au plăcut niciodată oamenii care etalează fericire. Care se expun mereu în circumstanțe vesele, zâmbind. Parcă e un film de hollywood făcut pentru publicul cu probleme de self esteem. Parcă e viața aia la care speră toată lumea și pe care o iau drept etalon și din cauza căreia se aruncă de pe bloc când realitatea nu coincide cu ce și-au imaginat. Mi-au plăcut în schimb oamenii fărâme. Ăia cu zâmbetul rupt, cu tristețea-n ochi, cu un zâmbet mâzgălit de circumstanțe. Și tot ei au dat cel mai grav cu mine de pământ. Nu știu ce karme am de plătit sau din ce univers vin, dar aparent nu există nicio scăpare.

Nu mai suport replica ”o să fie bine”. Aroganța oamenilor care știu că o să fie bine și vor să te încălzească cu asta. Poate n-o să fie bine. Poate o să fie din ce în ce mai rău. De ce ne alimentăm zilnic cu speranța că lucrurile se vor schimba. Într-un bine. Care e relativ. Care pare bine acum, dar odată trăit e un căcat împuțit.

Nu mai suport promisiunile de genul la anul pe vremea asta. La anul pe vremea asta s-ar putea să nu mai fiu deloc sau s-ar putea să fiu plecată-n lume. Așa că promisiuni de genul, de care nu știu cum dracului fac, dar ajung să mă agăț, nu sunt decât niște iluzii puerile. Nu degeaba suntem atât de deprimați, din cauza proiecțiilor pe care ni le tot îndesăm în creier și pe care le considerăm valide.

dark_woods_by_sannalee01-d5j90cu

Bă, am aproape 30 de ani și nu-s nici pe departe așa cum mi-am imaginat c-o să fiu. Probabil că-s milioane de oameni care trăiesc asta. Nu e sezația de eșec, dar e o senzație apăsătoare, ca o sufocare continuă. Dar cu suficient aer cât să se oxigeneze creierul și să mă ridic din pat în fiecare dimineață. Dar mi-e groază de momentul ăsta. Efectiv! De când mă știu trăiesc cu senzația că nu e locul meu nicăieri. N-a fost nici în relații, nici în familie, nici în prietenii, nici la joburi. Nicăieri. M-am tot perindat din relații în relații, din joburi în joburi tot căutând un loc. Am luat-o frecvent de la zero, crezând că în sfârșit aparțin undeva. Dar nu am reușit niciodată asta, am ajuns mereu la o linie trasă și la un început. Doar că nu mai am curaj. Nu mai am energie. Nu mai am voință.

Am mințit. Nu-s puternică. Nu mă pot redresa. Nu știu pe unde s-o apuc. Mi-e frică de viață, de moarte, de alegeri, de speranțe.
Am mințit. Nu am făcut așa cum am promis. Am ales aiurea. Am crezut că pot, dar nu pot.
Am mințit când am zis că încui ușa cu șapte lacăte, că am așteptat mereu să fie desfăcute.

Mi-a scris cineva că scriu din durere și că sunt prea depresivă.
Accept. Nu scriu din fericire. Nu pot să fac asta. Prea depresivă. Probabil. Dar tu cum te-ai simți dacă de când te știi nu-ți găsești un loc al tău?
Scriu din furie. Și din nevoie. Și din interior. Nu scriu din rațiune. Nu am vrut niciodată asta. Scriu incoerent. Rătăcit. Rupt. Scriu când bine, când prost. Când de bine, când de rău.

Se sfârșesc toate și asta (într-un fel straniu) mă liniștește.
Foto: dark woods / cover

You Might Also Like

8 Comments

  • Reply
    Ana Marin
    13 October, 2015 at 8:23 am

    Mie-mi place mult cum scrii. Poate pentru ca semanam cumva…

  • Reply
    Adelina
    5 May, 2015 at 7:12 pm

    Poate nici nu avem un loc al nostru…

  • Reply
    often | Lantul coliviilor
    30 April, 2015 at 8:58 pm

    […] faci când nu-ți mai vine a scrie în pătrățica ta, dar frânturi din alții te zguduie puțin și-ți readuc aminte părți din […]

  • Reply
    catalin
    30 April, 2015 at 6:27 pm

    Credeam ca doar eu am astfel de trairi. La un moment dat ma simteam defec, vazând ca restul oamenilor se bucura pentru niste fleacuri carora eu nu le vedeam niciodata rostul.
    Dar caca mai sunt si altii asa ma simt mai bine

  • Reply
    Evergreen
    30 April, 2015 at 8:31 am

    Cred că e o chestie mai mult de interior, decât de exterior. Aș vrea să plec. Sincer. Dar nu știu de unde să apuc asta.

    • Reply
      Cătălina
      30 April, 2015 at 12:39 pm

      mie fuga nu mi-a adus niciun beneficiu. crezând că un loc mă va vindeca, mă va face întreagă a fost beție cu apă rece. e bună schimbarea, pe perioade. la început vine totul în valuri de nou. totul e nou, dimineața într-o casă nou, cafeaua făcută la un filtru nou, băută dintr-o cană nouă, tu încercând să-ți găsești locul tău în bucătăria cea – cum altfel? – nouă. și-apoi dai nas în nas cu aceleași frământări, temeri. și parcă-s mai pronunțate. că ai plecat de acasă. nu mai ai un loc în care să te simți în siguranță, indiferent de circumstanțe. nu mai ești acasă nicăieri. te întorci și te simți străină. și apoi reînveți să te simți acasă ca… acasă.

      • Reply
        Evergreen
        30 April, 2015 at 4:25 pm

        :(

  • Reply
    Alex/Ada
    29 April, 2015 at 9:37 pm

    De cate ori ti-am zis Roxano ia-te si du-te in lume?! Te omoara zilnic putin cate putin tara aia cu oamenii aia cu îndoctrinarile lor!
    nu sunt mai fericita dar sunt mai linistita.
    nu sunt mai implinita dar sunt mai încrezătoare.
    nu sunt mai bine dar sunt mai curajoasa.
    prinzi aripi si efectiv poti zbura lucru care la noi in mentalitatea romaneasca e un scenariu de Hunger Games.

  • Leave a Reply