Povești inspirate din fapte reale și trăiri imaginare

Istoria iubirii, a vietii si a mortii – secvente

Citesc “Istoria Iubirii” a lui Nicole Krauss si de cateva zile ma tot framanta gandurile. Unul dintre personajele principale, un evreu scapat cu viata din Holocaust, sufera crunt de frica de moarte, o frica ce s-a instaurat in copilarie si s-a cuibarit in sinele sau. Este un personaj savuros, insa un personaj trist. Din toate gandurile sale, asta al mortii este cel care s-a prins de mine, pentru ca si eu, ca si el, sufar de aceeasi spaima.

Accept ca fericirea mea n-are legatura cu regulile societatii si ca intotdeauna am nevoie sa ma intorc la mine inainte sa ma intorc la ei. Ma bat si zbat in furii si incerc sa inving. Intorc privirea de la ceilalti si ma fortez sa ma pun fata in fata cu propriile frici. Uneori imi place ce vad, alteori nu. Dar viata este o evolutie si realizez ca traseul nostru existential e de fapt despre legatura cu sine si mai putin despre legatura cu ceilalti.

Incerc sa repar ce a functionat candva ca mecanism de supravietuire intr-o lume imensa si infricosatoare. Stau si bifez pattern-uri care au functionat in trecut si care acum intra in conflict cu cine sunt ca om. Nu e usor sa rupi bucati din tine, bucati care s-au incastrat in sufletul tau si sa le dai deoparte. Practic incerci o anulare a fiintei tale.

scary road

In lumea asta nimeni nu vine sa-ti ofere nimic si fiecare e preocupat de propriile dureri. Iar daca vine sa-ti dea ceva, intr-un mod subconstient incearca sa se rezolve pe sine. Nu e de blamat, suntem nascuti intr-o societate care s-a dezintegrat emotional de-a lungul anilor, unde se pune accent pe orice altceva decat pe ce conteaza cu adevarat.

Ma uit la oamenii batrani si ma intreb ce simt ei? Care-s regretele, daca sunt si ce ar schimba daca ar da timpul inapoi? Apoi ma uit la mine si imi repet ca n-am niciun regret. Nu stiu daca e ceva preluat din afara sau daca suna bine si puternic, daca vine dintr-o nevoie de supravietuire sau daca asta e adevarul meu profund.

Incepusem postarea de mai sus acum cateva saptamani. Intre timp am terminat de citit si cartea si s-a facut 15 martie. Azi se implinesc 8 ani de cand m-a sunat sora mea si mi-a spus “a murit tata”. Azi m-a intrebat ce simt in legatura cu asta. A ramas o nostalgie galbuie a lucrurilor pe care le-am fi putut avea, daca tata era altfel. A ramas certitudinea ca n-am fi avut niciun fel de relatie pentru ca nu era dispus sa investeasca nimic. A ramas parerea de rau ca n-a fost mai puternic.

Uneori sper sa nu devenim doar regrete in istorisirile noastre.


Bifez capitole in romanul vietii mele si am degetele blocate. Am deschis cateva tab-uri si am o lista de activitati pe care trebuie sa le fac. Ma abat de la reguli si plutesc pe fereastra. Soarele a inceput sa incalzeasca si ma duc dupa el ca un pui zgribulit. Uneori sunt constienta cand se trezeste copilul din mine, alteori realizez asta dupa o sesiune zdravana de bocit.

Nimeni nu ma poate salva de mine si demonii mei.


Dispar idealistii.
Pana la urma, gandul ca disparem cu totii la un moment dat, vine la pachet cu un nod in gat si-un sentiment de usurare.

Timpul este o iluzie.
Il avem la purtator, il dam ieftin, ne facem damblaua cu el si cand ne apuca dorul, timpul se cara cu alte treburi.


Sa fugim la mare!

Roxana Andrei

Sa fugim la mare

Cu bine,

You Might Also Like

No Comments

Leave a Reply