Confesiuni

Scoala nevazuta a vietii

Suntem obisnuiti de mici sa primim iubire si afectiune fara sa facem nimic. Pur si simplu. Parintii nostri, atat cat sunt ei capabili, ne ofera totul neconditionat. Si fratii de la un punct incolo. Suntem obisnuiti sa fim iubiti pentru ca suntem pur si simplu si fara sa ne dam seama, este poate cel mai frumos si pur sentiment nutrit pentru noi. Si in capul nostru se formeaza aceasta metoda de a trai pe pamant.

Dupa care crestem mari

Devenim adulti impotriva vointei noastre. Adunam numere in tabelul vietii, adunam lumanari pe tortul de la miezul noptii si totul vine la pachet cu responsabilitati. Desi nu ni se spune, nici acasa, nici la scoala, prima responsabilitate e fata de noi insine. Sa aflam cine suntem ca oameni, independent de fiii parintilor nostri, de surorile fratilor nostri, de nepotii bunicilor nostri. Iar asta e complicat. Ca uneori nu suntem pregatiti mental si/sau emotional. Ca vrem sa exploram sexual, ca vrem sa ne traim dramele, ca vrem sa ne consumam pasiunile. Cand sa avem vreme sa integram si responsabilitatea fata de noi insine, cand trebe sa imbinam jobul cu viata sociala, sa bifam, sa ne validam?

Dupa care obosim

Apoi ne dam seama ca totul e inutil si incepem sa avem crize existentiale. Ceva in noi ne spune ca cine suntem cu cine credem ca suntem sunt doua lucruri diferite. Dar nu putem pune degetul pe rana, nu putem intelege de ce nu gasim iubirea, nu putem intelege de ce viata noastra e goala. Nu suntem multumiti nici de job, nici de viata sociala, prietenii nostri sunt toti pe alte filme si ne simtim singuri si abandonati. Traim o anxietate a esecului si visam la zile insorite. Iar ele par tot mai departe.

Iar cel mai crunt este ca nu ne ascultam pe noi

Ascultam tot ce spun ceilalti, zgomotul de fond al unei lumi coplesitoare. Ascultam ce ne spun parintii, prietenii, colegii de munca. Asteptam feedback, sa fim iubiti, sa fim apreciati de altii. Ne dorim sa ne valideze oameni importanti pentru noi, sa stim sigur ca au o parere buna despre noi. Dar toate vocile noastre interioare sunt sufocate. Noi nu contam pentru noi insine. Conteaza toata lumea din jur, dar noi contam mai putin.

Mastile pe care le punem pentru a fi acceptati in societate

Dimitri Daniloff – PS1 Supermarket

Egoismul bun

Am preluat ca a fi egoist e un defect. Exista doua tipuri de egoism si avem nevoie sa-l aplicam pe ala bun. Sa invatam sa ne punem mai presus de oricine si orice, sa invatam sa spunem nu, sa ne respectam, sa ne iubim si sa ne rasfatam. Pur si simplu. Sa ne devenim prieteni si sa ne oferim compasiune, rabdare si atentie.

Nu stiu daca a facut-o cineva intentionat sau asa am preluat eu din exterior, dar dintotdeauna am avut o mare presiune pe mine. Ca o umbra uriasa care ma acapareaza. Presiunea de a ma integra social, presiunea de a reusi, presiunea de a-mi depasi conditia, presiunea de a citi cat mai mult, de a vedea cat mai multe filme, de a nu fi proasta, de a merita iubire si atentie. M-am simtit dintotdeauna nepotrivita. O fi sindromul impostorului, o fi doar incapacitatea mea de a ma evalua corect, or fi toate adunate gramada, nu reusesc sa deslusesc, dar de cand ma stiu nu m-am oprit. N-am stiut cum sa ma opresc. Si acum mi-as dori sa aflu.

Cu bine,
Evergreen

Cover

You Might Also Like

No Comments

Leave a Reply