Evergreen

Știe toată lumea că-n perioada 28 martie – 1 aprilie are loc cel mai îndrăgit festival de film din București – NEXTU’. Am fost la câteva ediții, în anii trecuți și spun cu mâna pe inimă că-mi place atmosfera, dar mai presus de hipstăreală și întâlniri cu persoane cunoscute, mi-au plăcut filmele selecționate!

Când merg la Next mi se pare că merg pe canapeaua unui prieten. Să vedem niște filme bune, să mai stăm puțin de vorbă, să mă mai văd cu oameni cu care să discut despre filmele văzute și să învăț lucruri noi. Îmi place senzația pe care mi-o lasă festivalul, eveniment mișto al cinefilului urban și mă bucură să văd sălile pline, oamenii interesați de workshop-uri și cineaști care vin să ne spună despre ei și munca lor.

Anul trecut am dezbătut ore bune un film prezent în competiție. Nu-mi mai aduc aminte numele, dar știu că aproape ne-am certat dacă este un film valoros sau nu. Fiecare-și spunea opinia cu pasiune și fiecare încerca să-i demonteze argumentele celuilalt, ce să mai? Ne-am umplut seara cu discuții energice.

Îmi plac aerul fresh, senzația de neconvențial, ruperea de clasic și oamenii de acolo. Parcă zâmbesc mereu!

Abia aștept să-mi văd și eu filmele proiectate în cadrul festivalului, să vezi atunci senzație. Dar până acolo mai e ceva…

Deci ne vedem săptămâna aceasta în sală, pe stradă, în fața cinemaului să savurăm câteva zile nonconformiste în inima filmului!

Programul aici. 

HugsLovePeace
>.<

Încă-i bine! de Rodica Popescu Bitănescu m-a dezamăgit. Nu total, dar cât să ațipesc cu ochii deschiși spre deosebire de domnul din spate pe care l-a apucat sforăitul. Nici nu știu cu ce să încep sau ce concluzie să trag. Nici n-am râs și nici nu m-am emoționat. Mi s-a părut un mix prost, jucat destul de gros, o poveste răsuflată plină de discuții clișeice cu personaje-tipar.

O discuție la liber în sufrageria unei doamne, dar o discuție și atât.  Plus rezolvarea unor probleme lipsite de esență și iesite din context. Ca să nu mai spun că-i lipsește cu desăvârșire subtilitatea, iar vocabularul contemporan nu ajută, ba pare că plusează pe grosolan.

Și totuși oamenii au aplaudat și au chiuit.

Uau.

Dar să nu judec oamenii care aplaudă și strigă la finalul unui masacru artistic. Așa am reacționat când am văzut Mama ei de tranziție…  ultimul film al Cristinei Nichituș, profesoară la unatc. Despre filmul ăla ar fi multe de spus, dar nu mi le amintesc pe toate. Am râs cu poftă, dar nu pentru că am văzut o comedie bună, ci pentru că am văzut o suită de cadre proaste din toate punctele de vedere.

Nu știu ce s-a vrut a fi acest film realizat din banii CNC de către o profă unatc (simt nevoia să mă repet), chiar nu am înțeles. Și dacă m-am amuzat o bună perioadă de timp, m-a apucat revolta.

Nu știu despre ce e vorba, despre tranziție și criză – cuvinte pe care le veți auzi repetitiv pe parcursul celor 90 de minute. La minutul 70 încă nu știam care e conflictul, cine sunt personajele, ce vor și care-s problemele lor fundamentale – în afară de cele băgate-n ochi să vadă tot chiorul.

Eu așa ceva n-am văzut până zilele trecute: oameni care urlă, vorbesc singuri, joacă gros și dublează replica prin gesturi largi sau mimică (de genul dat ochii peste cap), un psihopat care o răpește pe vânzătoarea de la magazin, trei tâmpiți care vor să-și deschidă o afacere, o tanti frustrată care urlă și face karate și nu-mi mai amintesc, dar mai erau câțiva.

Finalul este unul fabulos, neînțeles de nimeni. O tentă de suprarealism de-o prostie crasă de am ajuns să strig divinitatea până am rămas fără salivă și putere. Doamne Sfinte Maica Domnului Iisuse Christoase…

Așa că aștept cu interes alte filme, alte provocări.

HugsLovePeace
>.<

Am o poftă nebună de uitat la filme. Nu-mi place să le văd pe monitorul mic, înghesuită-n spațiul redus al imaginarului, dar pe cele ratate în cinema n-am cum să le văd altfel. Și nici la cinema nu pot s-o ard prea des că sunt încă studentă și n-am bănet să mă destrăbălez.

Am văzut The Artist (regie: Michel Hazanavicius) și m-a atins, în ciuda tuturor clișeelor adunate grămadă. M-a deranjat o tăietură de la început, în rest nu m-a plictisit, nu m-a șocat, nu m-a făcut să mă gândesc la mari teme de viață și de moarte. M-am gândit atât că dacă vrei să te vindenci de mândrie în tăcere, asta e o cale.

Nu mi-a plăcut pentru coaiele regizorale, a avut buget să-și pună și-n cap. Mi-a plăcut pentru că-s nostalgică, pentru că mi-am amintit de cazurile actorilor care s-au rătăcit la apariția sonorului și pentru că nimeni nu face sex în filmul ăsta. Nici nu se pupă, parcă.

Povestea este clasică, cu twist-uri pe care le anticipezi, dar nu e deranajnt dacă intri în convenție. Jean Dujardin are o față comună și dinții strâmbi și am apreciat că nu a fost ales ca icon al frumuseții pe ecrane, spre deosebire de Berenice Bejo care este uau. M-a emoționat, deci merită văzut.

De vreo două luni mă chinui să citesc Cucul și Pupăza de Will Self. O carte care a început interesant și care îmi trezește interesul, după care mă pierde. E o relație sinusoidală între noi două, dar cred că am s-o părăsesc. Mi-e dor să citesc un roman bun, interesant. Cu personaje, cu drame, transformări și povești. Așa că aștept recomandările voastre.

Citesc despre alții și uneori aș vrea să citesc despre mine. Mai am timp.
Vin filme bune la festivalul B-EST.

Am făcut o pasiune pentru Urma – Cine iubește și lasă, dar sunt cunoscute obsesiile mele. O să-mi treacă și asta.

Am văzut Visul dupa Shakespeare montat la Godot. Și merită văzut pentru că nu-ți sparge capul, ci pentru că te antrenează vizual, te amuză și te scoate din bula cotidiană în care totul e în alb și negru. A, plus că apare Silvian Vâlcu la bustul gol și așa ceva nu trebuie ratat. Hehe.

Am o viață interesantă. Uneori. Atât de interesantă încât pe la doișpe-unu noaptea am mers la Fire și am mâncat mici cu cartofi prăjiți, muștar și murături. Cartofii erau din ăia congelați, dar ce mai contează când murăturile erau geniale? Deci da, se poate să găsești așa ceva la miezul nopții în Centrul Vechi din București. Ura!

Îmi place BeWhere. Și varianta online și varianta print și cred că mi-ar plăcea să scriu pentru ei.

Foto

I know I am cold hearted but I really enjoy it.

Beau ceai cu o mie de proprietăți, menit să-mi liniștească spiritul. China shit, deci e clar că lucrează pe mai multe planuri. Ori poate e efectul placebo și eu mă mint că e bine. E foarte bine! E cel mai bine!

Azi a fost o zi de luni pe care am putut-o confunda foarte ușor c-o zi de duminică. Am stat în pat și m-am uitat la tâmpenii. La fel ca ieri.

The dark side of porn (documentar despre industria pornografică), Awkward (un serial cretin și clasic cu adolescenți, dar care m-a atins pe alocuri), Mildred Pierce (nu am avut răbdare decât 35 de minute), Dexter (s-a prostit serialul ăsta), Californication (more and more porn and screwed up people), House, Grey și alte chestii asemenea.

Ah, n-am putut să mă uit la Room in Rome. Am rezistat 45 de minute. Deși miștoace femeile alea despuiate, dar nu e genul meu. Julio Medem e prea fetișist, dar mi-a plăcut Lucia y el sexo, de mai demult.

Bon.

Am fost în B52. Și mă mai duc. A fost foarte tare și probabil asta se va vedea în pozele de pe net. Fingers crossed că sigur apar în situații compromițătoare care pot aduce îndoieli cu privire la seriozitatea mea. Ar fi fost și mai tare dacă n-ar fi fost frig și dacă flăcăii și fiicele din fața noastră nu ne-ar fi arătat cu degetul. Asta pentru că ei veniseră să socializeze și noi să ne destrăbălăm. Pff.

Mi-am făcut duș în baia vieții. Că a durat o veșnicie s-o renovăm. Și avem perdea. Cu cercuri colorate asortate cu faianța și gresia. Și am tras-o la perete și mi-a căzut paharul în care țineam periuțele de dinți fix pe picior. Mi-a curs sânge, dar n-am înjurat. E efectul băii vieții.

E peultima zi a lunii ianuarie și sunt jos la capitolul entuziasm, deși toate-mi merg. Văd că și de la sine. Am un draft minunat pt filmul din februarie și mai am în pregătire alte trei filme. I am gonna rock the shit out of unatc (prea multe seriale, prea multe vorbe-n engleză).

Să revenim la the queen of ice, aici de față. O să aleg cu mintea. Și o să aleg bine. Chiar dacă asta mă face a bitch sometimes.

Peste câteva luni termin școala. Și după aia o să dau la master. Și cine știe ce s-o mai întâmpla.

Hugs.Love.Peace
>.<

Stiti ca se desfasoara Nextul, nu?

Ei bine, da. N-am ratat niciun film din competitie si pot spune ca mi-a placut selectia, desi am avut preferintele mele. Pe care n-am timp sa le dezvalui acum, azi am avut o zi plina – sase ore de film – si sunt cam obosita.

Ma bucur cel mai tare ca n-am ratat seara Oscarurilor pentru ca am vazut cinci filme de-a dreptul uluitoare. Am ras, m-am emotionat, m-am intristat – am simtit! Deci da, scurtmetrajele de Oscar sunt intr-adevar de mare pret!

Festivalul se incheie duminica.
Ne vedem in wk pe acolo!

Pe langa festival mai am un job de care tre’ sa ma tin. Ahm, si-o scoala. Cu teme. Si filme de facut.
Imi vajaie ideile prin creierasi, dar nu am timp sa le scriu cap-coada. Alerg. Nu dorm. Nopti albe. Vin rosu. Plimbari nocturne. Miros de primavara. Ah! Sunt obosita, dar as mai vrea. Si totusi, tanjesc sa ma asez. Dar am elan! Fac misto de mine! Imi propun sa raman un an celibatara. Poate o sa-mi si iasa.

Ma vad pe o capota. A unei masini. Band bacardi breezer si uitandu-ma la stele. E o imagine care ma bantuie – un cadru din filmul meu.

Over.

Nu dați banii pe prostii, veniți la filme!
Unul dintre cele mai interesante festivaluri de film de pe la noi isi deschide portile saptamana viitoare.
Eu zic sa ma credeti pe cuvant si sa nu-l ratati!
Pen’ca am avut onoarea sa vaz cateva dintre filmele selectionate, va zic cu degetul pe rosu ca e pacat sa nu veniti.

În perioada 6-10 aprilie 2011 la cinema Scala, Elvira Popescu și Mansarda Cărturești are loc a cincea ediție a festivalului. Secțiuni interesante, pe lângă competiția cea de toate zilele, scurtmetraje de la Oscar, filme necenzurate pentru cei care nu au inhibiții, filme pentru copii sau pentru prieteni…

Pentru că-s un om norocos eu o să fiu acolo mai tot timpul. Ba chiar intenționez să-mi deplasez fiinta și la câteva seminarii. Deci, care vii la Next, da-mi de veste sa-ti dau o imbratisare reala. Ne-am inteles? Si poate prindem si-o cafea in pauze.

Mai multe info acilea.

HugsLovePeace
>.<

Well, am reușit să văd și eu până la capăt un film de Lynch. Blue velvet. Și am realizat că singura modalitate să-i văd filmele este să mă deplasez la cinematecă, alminteri acasă cedez încă din primele 20 de minute.

Filmul e ok, în convenția Lynch cu tente de noir și imagine ciudată, apăsătoare. Combinația de lumină rece și caldă într-un singur cadru mi-a atras atenția, câteva detalii (gura și dintele spart) filmate dintr-un anume unghi care parcă surprinde toată esența și senzația de tridimensionalitate.

Spre final am obosit. Mintea mea zburda în altă parte. Pentru că pe tot parcursul filmului mi-am pus întrebări. De ce a filmat așa, de ce prin cadru a trecut un camion cu lemne, de ce se schimonosește atât actrița blondă, de ce e roșu și nu albastru, urechea cu furnici vine de la Bunuel? În fine.

Am râs de trei ori. Puțin, scurt și la obiect. Și asta pentru că am fost atentă la dialogul în engleză, traducerea fiind foarte proastă. Dar pentru cinci lei biletul merge.

HugsLovePeace
>.<

Castiga doua invitatii EXPIFF, mai multe detalii aici.

Mă uit la Twin Peaks şi sunt absolut fascinată de serialul acesta. Îmi amintesc frânturi din el (mai ales cadrul cu Laura Palmer în pungă), dar nu întreaga poveste. Mi-a rămas doar starea de Twin Peaks pe care cred că am simţit-o cu toţii acum o vreme. Şi muzica aia halucinantă.

David Lynch şi cu mine nu rezonăm. Mulholland Drive a fost o provocare pentru mine şi de fiecare dată (3 ori) am văzut primele 20 de minute. Şi atât.

Aici e o altă poveste, deşi câteodată mi se pare ridicol şi tras de păr (cu tot cu lipsa de racord şi problemele de sharf) mă intrigă totul. Nebunia personajelor, misterul din atmosferă şi toate femeile din filmul ăla plus lipsa de real care parcă mai cu patos mă atrage. Când te uiţi la Lynch ştii clar că te uiţi la o convenţie cinematografică.

Acum e acum. Nu-i aşa că părinţii noştri erau oameni inteligenţi de se puteau uita la Twin Peaks? Nu e un film accesibil oricui, dar ei atunci (înapoi în 90) se uitau cu aceeaşi curiozitate cu care mă uit eu acum, doar că eu am avut libertate 20 de ani şi ei nu.

Îmi amintesc de Decalogul lui Kieslowski pe care l-au difuzat la tv în Polonia începând cu 1989 şi vă spun sincer că îi invidiam pentru deschiderea lor spre filme seriale de artă şi mă enervau ai noştri că preferau porcării ca familia Bundy (la care m-am uitat şi eu cu drag ani la rând).

Dar iată că judecata mea a fost greşită şi românii erau mai inteligenţi înainte şi mai deschişi spre artă, poate şi setea de după perioada comunistă. Acum dacă ar vrea să difuzeze la tv un astfel de serial nu cred că ar avea succes pentru că ne-am obişnuit cu seriale light şi poveşti uşor digerabile.

Era aşa o constatare.
Sunt rază de soare, azi.

Foto

A la folie pas du tout sau He loves me… he loves me not

Este un film surprinzător avînd ca regizot o femeie – Laeticia Colombani face o treabă excelentă şi pune în scenă în 2002 filmul ăsta avînd-o ca protagonistă pe iubita mea Audrey Tautou.

Povestea este una de dragoste, dar nu orice fel de dragoste, ci una obsesivă a unei tinere faţă de un medic. Totul pare frumos şi normal. El căsătorit cu o femeie frumoasă care aşteaptă un copil, trăieşte o aventură cu o studentă la arte. Urmează să-şi părăsească soţia şi să o ia pe Angelique de soţie şi să trăiască happily ever after.

Cam asta crezi că e povestea care pare clişeu.

Aşteaptă totuşi şi ai să vezi adevărul care este transmis încă de la început prin montaj, anumite încadraturi şi trav-uri luuuungi care marchează cîte un element esenţial în elucidarea  misterului. Parcă nu e chiar aşa cum pare şi parcă miroase a ceva dubios.

Filmul este bine realizat. Mi-a plăcut enorm imaginea şi norma şi scenografia, mai ales cadrul cu ea cînd se ţine cu mîinile de gardul de fier albastru. Povestea este spusă alambicat şi pe bucăţi, cît să nu-ţi dea totul pe tavă, dar nici să te piardă ca spectator.

Nu te ţine cu sufletul la gură, dar nici nu te lasă cu buza umflată.

Un film numai bun pentru o după amiază toridă.

>,<