Evergreen

Păi n-am să neg că ai rămas o bucățică de ciob ce-mi șade înfiptă în creier.
Și n-am să neg, de asemenea, că ai fost o vreme partea aia bolnavă la care mă raportam ca să-mi dau seama că trăiesc.
Un fel de ciupit în filmele proaste.

Cum n-am să neg că-s atrasă de toți dubioșii, care au abilitatea de a mă cuceri și fascina prin simpla existență.
Poate asta pornește dintr-un complex al meu, din frica de mediocritate și din lipsuri. Sunt un om normal și câteodată mi-ar fi plăcut să fiu anormal. Nu știu s-o explic pe asta, depinde de context.

Sunt epuizată fizic și emoțional. În ultimele zile am muncit la filmul meu. Din care am tras o parte și ale cărui filmări se încheie marți. E o senzație de ușurare îmbinată cu regret. E cel mai matur scenariu și cea mai matură abordare de până acum. Și e și cel mai sincer moment în care am pus pe tavă totul despre mine, despre cine n-am fost și despre cine aș fi vrut să fiu. Și aș vrea ca lumea să înțeleagă asta și să nu scormonească în adâncuri.

Uneori am senzația că refuz să trăiesc.
Poate asta fac. Din tot felul de temeri.
Iau oameni și îi analizez până rămân goi.
Și caut să văd cum funcționează. Pe unii îi invidiez pentru nonșalanța cu care pur și simplu trăiesc, pe alții îi compătimesc. La mine mă uit mai rar. Nu simt nevoia să mă salvez, ci mă bucur de cine am devenit.

Scriu aiurea că am creierul obosit.
Creier care vrea să muncească până la epuizare și care vrea să se îmbibe cu puțin alcool.
Creier care nu mai vrea să se iluzioneze că simte.

Noapte bună,
r.