Despre ziua în care vrei să pleci departe, dar stai

Sunt diminețile alea când deschizi ochii, dar vrei să te ascunzi în lenjeria care miroase a tine. Vrei să moțăi și să-ți bată soarele în ochi și să te trezești din amorțeală atunci când vrei tu, nu când vrea ceasul. Zilele în care te simți rebel, atunci când vrei să-ți bagi picioarele în tot și să iei primul tren spre orice destinație.

Deși ne înconjurăm de oameni și ne îndrăgostim de ei, sunt momentele în care vrem să trăim singuri, izolați. Să ne gândim la ale noastre, să visăm fără să ne temem că cineva râde de noi, să ne tăvălim în iarbă, să cunoaștem figuri necunoscute care să ne fascineze și pe care să ne fascinăm.

Avem nevoie de câte o escapadă departe de cotidianul de zi cu zi. Unii o numesc concediu, alții nu știu cum. Dar știm că avem nevoie să mergem într-un loc nou, aproape de alți oameni, unde să trăim acea parte din noi pe care n-o eliberăm în viața noastră.

Auzim la tot pasul cuvântul libertate și credem că o trăim. Din păcate nu este așa și ne-am obișnuit să fim constrânși într-o societate uneori sufocantă. Ne dor gândurile, ne doare organul iubirii și vrem să trăim în pace. Dar pacea e nerfirească pentru generația din care facem parte, așa că ne zbatem 350 de zile pe an. Restul de 15 le fugim departe.

De obicei stăm. Deși vrem să fugim departe, alegem să stăm. Din speranța binelui, din teama de nou, nu știm exact de ce, dar rămânem. Și ne ridicăm greoi din patul nostru moale. Ne dezmeticim ținând ibricul de coadă. Turnăm cafeaua-n cană. Ronțăim ceva la micul dejun și pornim într-o altă zi care pare că nu contează.

Cu bine,

Foto