Confesiuni

Între patru pereți

Torn o cantitate considerabilă de fond de ten pe burețelul de machiaj. Știu din auzite că există un creion corector să acopere cearcănele. Dar nu mă pricep la astfel de detalii. Tamponez sub ochi, pe pleoapele umflate, pe frunte pe ridul ăla imens care mă scoate din sărite. Mai pun o tură de fond de ten. Ar trebui să mă las păgubașă că nu merge.

Mă adun cu greu. Nu e doar oboseala, ci e toată senzația care mă apasă fix în creștet. Sunt la un mic pas de bocit în public. Barbut, motanul proaspăt adus în familie, se agață cu disperare de picioarele mele. Îl invidiez că are de cine se agăța. Îl iau în brațe și-i dau toată afecțiunea de care dispun. Chelălăie captiv în brațe. Îl las să plece, deși aș vrea să stea să-mi toarcă-n poală.

Evergreen

Barbut Leonte

Mă trezesc oftând.
Îmi e un dor cumplit de soră-mea, plecată într-o Elveție curată și civilizată.
Mi-e dor de Andrei cu care vorbesc în gând în fiecare clipă. Mi se înoadă toate-n gât și mă abțin cu greu să nu las mucii pe tastatură.
Nu-mi vine să mă ridic din pat, să mănânc, să ies în oraș. Nu-mi vine să fac nimic…

E normal. Toate astea sunt normale. Dorul, nevoile, senzația de durere, apăsarea. Sunt efectul deciziilor noastre și mergem înainte cu ele și sperăm să găsim soluțiile care să ne diminueze din ele.

Barbut adoarme pe mine. Și deși fac mișto că e prea disperat după atenție, ador că e disperat după atenție. E cam singura bucurie în zilele astea.

Evergreen

You Might Also Like

2 Comments

  • Reply
    Flachi
    30 October, 2017 at 9:49 am

    Hugz!

  • Leave a Reply