Povești inspirate din fapte reale și trăiri imaginare

Ma mut in Bucuresti in 17 zile si imi tremura fiinta

Acum un an jumate strangeam catrafusele din camaruta mea de la Unirii si porneam spre un loc necunoscut alaturi de un om ce urma sa-mi fie partner de drum. Habar nu aveam de unde s-o apuc si ce sa fac cu toate senzatiile alea complexe si alambicate. Ca pe de-o parte era bucuria ca plec din Romania (eram satula de tot) si ca o sa-l am pe Andrei aproape si pe de alta mi se rupea inima sa las in urma familia, prietenii, locurile cunoscute, orasul meu, practic, toata viata mea.

Acum ma apuc sa strang din nou si sa ma mut acasa. Dar ce e acasa?

Nu m-am atasat niciodata de locuri. M-am si plimbat cu boccelutele, cand incolo, cand incoace. Deci n-am prea stat. Poate de aia nici nu pot sa numesc un loc anume acasa. Poate la mama in Bobocica. Sau mai bine spus la Gutinas, la bunica.

Cred ca pentru mine camera de la Unirii a fost cel mai bun loc al meu pentru ca era doar al meu. Facut de mana mea, impartit cu nimeni, platit de mine. Iar acum acasa e apartamentul din Birmingham pe care l-am impartit cu Andrei si pe care l-am facut sa fie ca noi. Si pe cat a ajuns sa-mi displaca orasul si apartamentul, care scartaie si e plin de praf, pe atat parca mi-e mai greu sa ma apuc sa adun din el. Si cand trag aer in piept parca se pune un nod in gat. Stiu ca e decizia mea, dar tot ma framant. Si stiu ca pana nu merg sa traiesc totul, mintea mea poate sa jongleze cat vrea cu tot felul de scenarii ca nu am de unde sa stiu exact cum o sa fie. Dar pot sa intuiesc.

Cand te privesti in oglinda

Incursiune in interior

Oricat de cunoscut a fost, tot necunoscut e

N-am plecat 15 ani, dar atat cat a fost, a contat cat sa ma dezobisnuiesc de anumite comportamente. Nu ajung acasa si uit sa vorbesc romana, dar mi se pare ciudat sa merg pe strada si sa aud vorbindu-se romana peste tot, chiar daca aud frecvent si in UK. Pentru ca m-am obisnuit altfel. Si oricat ma intorc la figuri familiare, la strazi cunoscute, tot necunoscut imi e… iar ca sa fie agonia completa, a mea sora se muta din tara, iar al meu sot mai ramane pe meleaguri straine. Ma sperie gandul asta, dar stiu ca suntem toti super misto si ca ne vom descurca in orice situatie.

In sfarsit pot sa inteleg oamenii care povestesc despre experienta din strainatate. Daca pana acum intrebam ce le lipseste, ce cauta, de ce nu sunt multumiti, acum pot sa inteleg toate astea fara sa mai intreb.

Viata de expat, oricat de cool ar fi ea, este o lupta cu sine, in primul rand

Sa inveti tu sa te dezarmezi in fata unei lumi complet noi, sa inveti sa fii vigilent, dar sa nu pari constipat, sa fii liber, dar sa stii sa te opresti cand sari calul. Sa stii sa comunici altfel, sa te integrezi intr-o societate despre care doar ai auzit in filme si care oricum e diferita de orice ai citit pe net, sa intelegi proverbele, glumele si stilul celorlalti si sa te adaptezi. Viata asta la distanta inseamna sa inveti sa traiesti cu teama ca iti pierzi identitatea, ca-ti pierzi prietenii lasati acasa, ca-ti pierzi echilibrul. Si apoi, cand simti ca s-a dus totul dracului, sa inveti sa te descurci de unul singur si sa o iei de la capat. Norocul meu este ca n-am plecat singura. Dar si in doi e greu, desi n-a zis nimeni ca o  sa fie usor.

Dar o sa fie bine

Pe de alta parte incep un job nou pe 15 Septembrie. Cu ai mei. Si sunt entuziasmata. Si cand ma intorc intru direct in filmari pentru un proiect foarte misto. Plus ca mai prind putina vara, care sper sa nu fie caniculara. Si sper sa gasesc cat mai repede si o noua casa pe care s-o fac sa fie ca noi. Si ma intorc la oamenii dragi care au promis ca ma ajuta sa ma readaptez. Deci n-o sa fie chiar cumplit. Ba, cred ca o sa fie frumos si comod c-o armata de zambete pe langa mine. Plus ca macar aici am repere, stiu in ce ma bag.

Cred ca cea mai mare teama e sa nu fac o greseala imensa. Ma intreaba o groaza de oameni DE CE vreau sa ma intorc, cand aici pot calatori, pot face lucruri pe care nu mi le voi mai permite in Bucuresti? Ma intreaba prietenii ce sa caut intr-un Bucuresti sufocat de trafic, plin de melteni, de mizerie, de oameni agitati, intr-o tara care pare ca nu mai are un viitor? Dar cand ma ia panica, citesc postarea asta si imi amintesc de ce am decis sa ma intorc acasa.

Plecarea asta a fost cea mai buna decizie. Timpul petrecut cu mine m-a ajutat sa recuperez toate absentele nemotivate din propria viata. Toata singuratatea asta a fost o incursiune in sine, o dezgropare a mortilor vii, o cautare continua in interior. Am invatat sa ma descurc cu mine insami. Mi-am demonstrat ca pot sa fac orice imi propun si ca viata nu e niciodata in alta parte, oricat sper eu ca e mai bine dincolo. Nu e. Pleci la drum cu tine si tot ce ai tu in interior. Exteriorul e doar o influenta temporara.

Sa ne vedem cu bine,
Evergreen

You Might Also Like

No Comments

Leave a Reply