Povești inspirate din fapte reale și trăiri imaginare

Ne place sau nu, suntem responsabili pentru cei din jur

Ne place sau nu, ne curge viata prin vene si asta inseamna ca existam.

Unii dintre noi mai mult sau (prea) mult, altii dintre noi mai putin spre deloc. Depinde de fiecare cum se dezvolta, cum se pliaza si cum se lasa praduit de societate. Caci da, ne place sau nu, facem parte dintr-o societate care vine la pachet cu niste reguli, mai mult sau mai putin pertinente, care ne obliga la interactiune, placuta sau neplacuta si care, vrem, nu vrem, depinde de noi.

Desi visam cu totii sa ne retragem in munti, in fiecare zi dam check-in in oras

swansonhate

Desi visam cu totii sa scapam de poverile societatii, sa fim exact cum vrem noi sa fim, sa ne lepadam de prejudecati si sa traim intr-o acceptare completa cu noi insine, realitatea ne izbeste crunt cam in fiecare dimineata in jur de 7:30 cand sunt ceasul desteptator. 

Si pentru nu stiu cate ore uitam ca de fapt visam sa fim in alta parte, de cele mai multe ori singuri sau cu maxim un om doi, alaturi, departe de infernul din oras, claxoane, responsabilitati si nevoi.

Orasul ne inghite in fiecare zi. Viata noastra plina de menire se reduce la bifat task-uri. Fie ele si salvatoare de vieti, nu putem trai zilnic o inaltare cum sa suntem zeii vietii. Viata e mai presus de noi ca asa vrea ea. Si in loc sa ne luam la trante monumentale, ar fi bine sa acceptam ca asa e, astia suntem, atata dam.

Ne bazam pe consumerism, de orice natura. Ca vorbim de lucruri materiale, ca vorbim de sufletele oamenilor, de povesti, de postari pe net, consumam mai mult decat putem duce. La final de zi suntem sfarsiti. Taram dupa noi multe bagaje, ne punem in pat, istoviti si mai prindem alea 10 minute de dinainte sa lesinam, in care ne dorim sa fim in alt moment.

Ca ne e bine emotional, ca ne e rau, suntem responsabili pentru cei din jur

Ca am facut un copil si acum ne-am dat seama ca nu suntem facuti sa fim parinti, ca am mers la munca si nu avem chef si ne sare mustarul din orice, ca avem un iubit care ne supara mai des decat ne face sa zambim, ca ne simtim nemultumiti de guvernare, ca ne simtim sufocati de viata, asta nu inseamna ca ne reduce din responsabilitatile zilnice.

Nu putem iesi sa urlam la oameni, nu putem sa ne abandonam copiii si nici nu putem sa dam cu pumnii in nas oamenilor politici. Pur si simplu. Desi asa ne vine, desi poate asa e corect dintr-un anumit punct de vedere, desi nu mai avem rabdare, energie si nici nu gasim raspunsurile corecte, imi pare rau s-o spun, dar nu avem cum.

Si mai rau, in loc sa oprim lantul si sa facem un pas din cercul vicios, in loc sa facem un pas inapoi, sa analizam situatia si sa ne calmam, nu facem decat sa inrautatim situatia. Ne abandonam copilul, care va aduna frustrari si la randul lui e predispus sa faca acelasi lucru. Ne enerveaza iubitul si urlam la un coleg de munca, care la randul lui pentru ca e probabil obosit si frustrat, va urla la alt coleg sau la partenera de viata. Si tot asa.

Devenim responsabili cand intram in contact cu cineva, verbal sau nu. Nu de ce inteleg ei, ci de ce spunem sau facem noi. Devenim parte din poveste si poate ar fi bine sa stam sa ne gandim de cateva ori inainte sa facem un pas, inainte sa avem o reactie, inainte sa aruncam cu pareri.

Atunci cand urcam in autobuz ne dam rucsacul jos. Sau tragem coltul gentii spre noi. Sau nu urlam la telefon. Si nici nu dam muzica blana. Atunci cand mergem in parc nu aruncam gunoiul pe jos, nu ne pisam pe banci si nici nu ne luam la cearta cu partenerul. Atunci cand mergem in vacanta nu distrugem tot e prindem in cale pentru ca mai sunt oameni pe pamant.

Atunci cand facem un copil nu-l dam deoparte si nu-l abandonam. Ca ne-am pierdut aceste “drepturi” din momentul in care am facut primul pas in aceasta societate.

Cu bine,

Cover foto: Andrei Leonte 

You Might Also Like

No Comments

Leave a Reply