Povești inspirate din fapte reale și trăiri imaginare

Ne risipim in ceilalti din dorinta de a fi acceptati

Cred ca toata viata noastra, de cand constientizam ca suntem vraiste, traim un proces de vindecare. Cautam pace, liniste interioara, iubire, acceptare, fericire. Nici noi nu stim exact, dar cautam ceva care sa ne mai ia din durerea asta pe care n-o putem defini, dar de care suntem constienti. Sau poate e ea constienta de noi.

In tot traseul asta existential cel mai aprig cautam oameni. Cautam sa ne conectam intr-un mod cat mai autentic si profund, in ciuda fricii de vulnerabilitate, ca poate acolo, in locul ala pur, reusim sa nu mai suferim. Sau poate nu mai avem nevoie sa suferim.

Gasim unul, doi, trei oameni de suflet pe umerii carora punem tot ce am adunat. Le spunem toate lucrurile jenante, dureroase si intime din dorinta de a ne arata asa cum suntem. Ne e frica de respingere, si totusi, spunem ce ne doare. Mergem pana la capat, ca poate-poate cineva are alte abilitati si poate sa vada dincolo de invelisul de care trec atat de putin altii. Poate ne iubeste si pe noi cineva pentru cine suntem.

Cautarea iubirii

Despre cum ne risipim in ceilalti din dorinta de a fi acceptati

De multe ori ne luam si dam o mare teapa

Punem in cuvinte cine credem noi ca suntem, din punctul nostru de vedere. Vorbim in rationamente gasite de noi insine, cautam sa fim intelesi prin prisma a cine vrem noi sa fim. De cele mai multe ori nu suntem constienti de realitatea perceputa de celalalt, iar la capatul firului s-ar putea sa transmitem cu totul altceva. Si de prea multe ori realitatea ne izbeste in crestet pentru ca promitem prea mu si oferim prea putin. Si cand ne asteptam sa fie soare, e conflict. Pentru ca vezi tu, spunem prea multe, facem prea putine.

Ne risipim

Cand gasim pe cineva care ar putea sa ne primeasca, il prindem de mana si-l tinem cu putere. Ii spunem cate-n luna si-n stele, ii povestim, ne etalam ca la rummy cu speranta ca cineva o sa aprecieze onestitatea. Dar nu facem decat sa intram voit intr-o suita de dezamagiri.

La final de zi tot ce vreau e sa am incredere ca ma accepti asa cum sunt. Duc o batalie zilnica cu mine, cu mintea mea vicleana, cu un trecut pe care nu-l inteleg. Duc in fiecare zi o lupta interioara sa ma schimb, sa nu mai fiu agitata, anxioasa, nevrotica, paranoica, sa te inteleg mai mult, sa devin mai pe placul tau. Iar la final de zi pic epuizata si tot ce am nevoie este sa te privesc si sa-mi fii liniste.

Aseara mi-a zis cineva asta: stii care e problema noastra, suntem prea buni cu oamenii din jur.

Mi-am luat atat de multe tepe-n viata ca ar trebui sa n-am incredere nici in umbra mea.
Si totusi, ceva in mine imi spune in fiecare zi, ca orice suflet merita o sansa.

Cu bine,

Foto: Andrei Leonte

You Might Also Like

3 Comments

  • Reply
    Elis
    6 June, 2017 at 11:01 am

    Nu-mi mai postezi comentariile? Nu e cu suparare, omul e subiectiv; cata vreme il pupi putin in cur e bine, nu mai conteaza ca are alte opii, accepta orice rahat cata vreme il elogiezi. Esti idealista, refuzi logica pentru ca nu e domeniul tau de activitate, cauti confortul; nimic deosebit. S-a rupt “lantul de iubire si a inceput a rugini” de la INFP :) = INFP se simt amenintati de rationali. Este normal este justificabil. N-am sa inteleg niciodata atitudinea asta tipica pentru omul absolut imbecil de a reactiona in felul in care ai facut-o tu, nu stiu ce amenintari vezi matale; aveti obsesii, altfel nu-mi explic. Intru pe site-ul tau cand imi aduc aminte, eu sunt SANDOR :), am lasat mesaj la CONTACT anul trecut in octombrie. Haidi pa.

  • Reply
    Elis
    6 June, 2017 at 9:16 am

    Clasificarile, fie ele si psihologice, sunt la fel de importante ca ezoterismul si misticismul -abureli. Totusi, sunt curios, esti INFP?

  • Leave a Reply