Evergreen

Cunosc oameni. Dacă e o chestie care-mi place la mine este că nu mă plictisesc niciodată să-i cunosc. Am în viața mea cam toate tipologiile: oameni frumoși (din ăia din reviste), oameni normali, oameni plinuți, spirituali, deștepți, naivi, narcisiști, prostuți, singuri, fricoși etc.

Toți sunt minunați! Spun eu asta, privind din exteriorul lor, dar dacă intri în universul lor, e vai  și amar! Fiecare are parcă un văl pe ochi și nu se poate observa, rămâne închis în propria atmosferă. Ceea ce e normal, până la un punct, după care devine enervant pentru că trebuie să le confirme altcineva cine sunt ei, de fapt.

Și eu caut confirmări la alții. Mă echilibrează relațiile, mă fac să mă simt mai ușoară. Și mie-mi place să aud că e bine ce fac, că sunt pe drumul ăla care trebuie. Dar astea mă liniștesc pe moment, pentru că totul e la nivel superficial, cerebral și lucid. De asemenea mă debusolează când mi se spune că nu e bine, mă enervez pe mine, mă dau cu fundul de pământ și tot așa. Dar astea se întâmplă în mod firesc și nu e o dependență pentru că printr-un proces lung și dureros am învățat cum să petrec timp cu mine, cu să mă iubesc și cum să mă pedepsesc dacă o iau pe arătură.

Și totuși de ce e magic universul altuia? De ce suntem fascinați de alții care par perfecți? De ce nu depășim poza de profil de pe facebook, ușurința cu care agață în oraș, vivacitatea cu care povestește viața de la muncă și bucuria etalată după 3 beri? Pe lângă toate astea există un om în esență singur, fricos, cu probleme, un om normal și frumos. De ce căutăm mai repede în alții decât să căutăm în noi?

Mi s-a întâmplat de nenumărate ori să-mi construiesc o impresie despre cineva. Că acel cineva e genial, deștept, fără gânduri și probleme și automat urca pe un piedestal de uau! După care începi să cunoști omul și să-l vezi cum e, ce defecte are, cum reacționează la anumite situații și îl dai jos, devine uman, accesibil, pământean. Și e bine mă, e bine să avem raporturi de egalitate și să nu ne închinăm  la zei humanoizi, e bine să vedem totul la un om, nu doar bucăți. După ce cunoaștem totul, putem să-l așezăm unde vrem noi.

Deci uită-te în jur și vezi pe cine apreciezi mult de tot, pe cine idolatrizezi. Ai răbare cu el și vezi-l cum e. E om, nu e zeu, e un om care merge la budă, mănâncă, doarme, e irascibil, are coșuri, dinți strâmbi, e prea slab sau e plinuț, prea încăpățânat sau prea răsfățat, dar e!

Nu te mai raporta la alții, ci întoarce-te la tine! E cel mai dificil lucru pe care-l face un om, dar e și cel mai frumos… Nu te mai îndrăgosti de omul perfect, adevărul e mai dureros. Îndrăgostește-te de ăla care te enervează și care se trezește greu dimineața… ăla e cel real.

HugsLovePeace
>.<

 Foto

Am văzut iar, pentru a mia oară, o poză cu doi bătrânei ținându-se de mână postată pe facebook. Normal că reacțiile oamenilor au fost toate cam la fel: ce frumos, ce minune, ce emoționant, câtă iubire… ăștia-s cei fermecați de lucruri, mai sunt ceilalți, ăia dezamăgiți care nu cred că se mai pot întâmpla chestii din astea acum.

Ca fapt simplu sunt doi oameni în vârstă care se țin de mână, oamenii surprind un moment, unul singur și-l transformă în balonul de săpun care zboară peste mări și țări și nu se sparge niciodată. Eu mă întreb de multe ori care-i destinul oamenilor ăstora, ce necazuri au depășit, cine a fost infidel cui (măcar cu gândul), unde locuiesc, ce mănâncă, unde se duc. Nu mă pot opri la momentul cu ei ținându-se de mână, care poate nici nu e autentic în simbolismul său, ci e doar un ajutor dat celuilalt.

Până aici toate bune și frumoase, fiecare vede ce vrea sau la ce visează.

Dar mă scoate din pepeni să văd cum oamenii nu fac decât să spună sau să sublinieze anumite frumuseți care se petrec independent de ei. Nu să dea o mână de ajutor Universului pentru ceilalți, dar măcar să-i văd că vor pentru ei, că fac ceva pentru a avea și ei chestia aia. Nu. Se rezumă doar la a observa cât de mișto e și apoi să lăsăm destinul în dorul lelii că nah, nu mai există nici iubire adevărată și nici jumătatea ideală, aia mai bună, cum spun unii.

Aici mă enervez!

Păi bine mă, cum vrei tu să apuci 80 de ani alături de cineva pe care să ții de mână pe stradă dacă înainte de căsătorie te gândești la divorț, dacă înainte să vrei să fii cu cineva te gândești cum să-l înșeli fără să afle, dacă înainte să termini de mângâiat pe cineva ești deja cu ochii după altcineva?  Ori doar conceptul în sine de iubirie fără limite și ideea că unii vor da like la povestea ta de dragoste, te fac să vrei?

Eu pe mine mă înțeleg. Că eu spun clar și răspicat că mi-e frică de iubire și de relații serioase care să implice dependență, devotament și fidelitate, dar tânjesc să le am. Nu cred c-o să pot să las în urmă povești de notat pe net și nu cred că apuc 80 de ani, mai ales că nu-mi prea place să mă țin de mână și deci există riscul să mă împiedic și să cad cu capul de asfalt, dar nici nu bocesc în pernă că mie nu mi se întâmplă. E bine așa cum e, accept situația, mă mint că fac filme frumoase despre ce nu am și merg înainte. Adică eu în lumea mea, mă accept așa cum sunt, bezmetică și incapabilă de stabilitate, dereglată emoțional și mereu în căutare de senzații noi.

Dar tu? Tu care te uiți la poza aia și-ți tremură inima-n tine? Tu care vrei să ai așa ceva, care cauți în disperare iubirea, dar o lași să treacă din prea mult haos sufletesc? Tu de ce nu te oprești o secundă să respiri, să vezi, să visezi? Tu de ce nu transformi independent de tine în ceva al tău?

Nu e nimic imposibil în lumea asta. Suntem toți conectați la destinul celuilalt, avem în jurul nostru iubire și omul care se potrivește cu noi, avem alegeri, oportunități, dezamăgiri, alcool, vise, cărți, filme, bani sau lipsa lor. Avem totul, dar nu știm ce să facem cu el și ne poticnim în cuvinte ca: imposibil, nu se poate.

De ascultat: The Cure – Lovesong

De văzut: Touch (2012)

Foto

HugsLovePeace
>.<

Mie nu-mi plac mesajele cu lumina, gândul, crăciunul, paștele, visele. Pur și simplu nu cred în ele. Înainte eram mai tolerantă, dar acum mă sun cu oamenii cu care-mi urez lucruri, dacă este nevoie, noi ne urăm în orice zi și de bine și de rău, deci nu trebe să fie 14 februarie ca să facem o baie împreună. Deci nici nu le trimit, nu dau tag-uri în poze cu iepurași, ouă, îngerași… copii perfecți etc.

Nu este o atitudine de hater ca să fiu în ton cu lumea, lumea care a înțeles că e nașpa să tot etalezi urări prin statusuri și a decis să fie împotrivă și să remove tag de la orice, atitudine sănătoasă, părerea mea. Nu este un statement, nici nu cred că au valoare cuvintele etalate pe wall-ul meu, dar cred că să nu-ți placă sărbătorile, să nu crezi în ele și să te piși pe ei de cozonaci a devenit mai mult o atitudine și nu o voință personală, o alegere.

Paștii sunt overrated, Iisus e overrated. Ca să nu mai spun de sărmanii iepurași exploatați pentru promovări tâmpite. Și nu e bine. Deși nu-s marea creștină care se roagă-n genunchi, nu am gustat niciodată glumele cu Iisus, Dumnezeu sau chestii religioase. Și nu pentru că mi-ar fi teamă că m-ar lovi vreun fulger în creștet, ci pentru că există oameni care cred/speră cu adevărat și pentru că, la baza tuturor balivernelor bisericești stă totuși un ideal sacru. Nu știu dacă printre noi există oameni atât de fideli lui Bulă.

Nu știu dacă mă fac înțeleasă.

N-am ținut post, nu m-am spovedit, nu m-a interesat treaba cu săptămâna mare, grea, dură. Nu cred că trebuie să revin la mine în săptămâna asta, încerc s-o fac mereu. Nu-mi plac cei care-mi țin teorii, tocmai cei împăcați care postesc și se roagă, cei care vor să mă aducă pe calea cea bună. Orotdoxismul nu respectă libertatea omului, din păcate și habar nu are care e treaba cu iubirea și iertarea.

E nasol, mă. E nasol că oamenii nu se mai bucură că a înviat Iisus, ci se bucură că au luat lumină repede ca să meargă acasă și să înfulece mâncarea pregătită cu patos. E nasol că e plin în real și lumea se împinge și înjură. E nasol că oamenii refuză să simtă și să gândească, ei singuri și că preferă să meargă cu turma.

Deci nu vă urez nimic, voi știți mai bine ce vă trebuie și ce aveți nevoie.
Sper doar să nu mai plouă ca să putem merge la mormântul tatălui meu să-i lăsăm lumină. Paradoxal, nu? La el e oricum beznă. Experiența asta morbidă mi se pare amuzantă și-o tratez ca atare, dar senzația de greu în plex nu mă părăsește niciodată…

HugsLovePeace
(nu dați foc oamenilor din mulțime)
>.<

Foto: Adriana Crăciunescu

Am auzit-o într-un bar și mi-a rămas în timpan. Nu știu de ce, nu i-am căutat/găsit explicații, doar că a sunat într-un fel mișto, mișto crud. În cap am avut o imagine a unor drumuri întortocheate în care toți erau grămadă. Uau!

Și a fost spusă la caterincă…

Un om poate fi iubirea vieții mai multor oameni? Și cum se așează Universul? Adică talerele atârnă în favoarea cui? Și cine echilibrează balanța? Și nu poate cineva să rămână iubirea vieții mai multora, că nu e corect pentru altcineva care e singur, nu? Sau astea nu se discută așa, nu se numerotează, doar se întâmplă?

Deci ploua și eu eram puțin terci.
Dar e mișto centrul vechi când ești terci, singur și te plouă.
Nu am filozofat cu mine, dar aș fi vrut să merg mult.
Mi-a fost lene. Am luat un taxi. Mi s-a făcut rău.
Am adormit îmbrăcată și cu părul ud. Am suspinat.
Mi-am dat două palme peste bot dimineața și am jurat (din nou) să arunc telefoanele la a doua nefiltrată.

Nu-s mahmură.
Aseară aș fi putut scrie poeme de amor și-aș fi putut dezgheța suflete.
Azi iau din drafturi, incapabilă de ceva nou.

Nu pot trăi într-o viață normală, într-o relație normală. Și nu pun asta pe seama copilăriei traumatizante, pe tipologia mea de salvator de vieți, pe șuturile-n cur date din iubire. Le-am depășit pe toate. Pun pe seama mea, un om care pur și simplu nu vrea.

Frigiderul e plin.
Casa e curată.
Aștept să iasă florile pe care le-am plantat în ghivece.
Stau în lenjeria nouă și înflorată și ignor tot.

E vacanță.

HugsLovePeace
>.<

Și e bine sau e rău?
Asta să-mi spui tu.

Mă gândeam că e tristă treaba, pe de-o parte. Ne reîncarnăm în funcție de karmă și unii dintre noi apucăm să trăim ca ființe umane. După ce că ne naștem îngrădiți din toate părțile, trebuie să creștem în aceeași manieră. Și viața noastră e un șir de compromisuri și de 100 de metri ziduri de escaladat. Pentru ce? Că murim. Asta după ce îmbătrânim și ne gândim câte am fi putut face, dar ne-am abținut.

Calculați, în limitele bunului simț, responsabil, controlat, conform cu valorile morale impuse de societate și cei șapte ani de acasă. Să ne abținem. Să nu facem excese, de niciun fel, mai ales emoționale că suntem numiți patetici, slabi de înger sau chiar proști. Să nu. Să nu. Să nu.

Dar când să da?

Dacă până acum n-am știut cum să-mi țin în frâu emoțiile, acum abia dacă le mai pot lăsa să-mi fie. Ciudat cum am ajuns să-mi fie jenă să roșesc în public. Și ciudat cum au rămas cuvintele tale pecete-n creierul meu. N-am rămas cu nimic concret de la tine, decât cu câte-un fior când te mai văd, din când în când, dar am rămas cu întrebări și fobii și frici, am rămas cu abținerile, cu teama de penibil, am rămas cu fofilarea. Nu te trag la răspundere, dar nici nu-ți mulțumesc… cert e că acum știu că dau ce pot, cât pot, cui pot. Sunt o sumă și nu mă mai dezic de ea, chiar dacă uneori mă răzvrătesc împotriva principiilor mele.

Deci ce crezi tu despre mine nu mai contează acum. A contat atunci și m-am învârtit în jurul cuvintelor tale, poate-poate ajung până la sufletul tău. Dar n-am reușit. Toate patimile trec și dorul de tine s-a stins. Cuminte.

Aseară am băut vin în parc. Sub cerul pe care tronau stelele.
Roșu. Demisec. Trei.
În cap îmi urla asta și brusc mi-am amintit de perioada în care-mi doream să trăiesc o poveste așa.
Am jucat fotbal cu sticle de plastic.
Mi-am imaginat că ninge cu fulgi din flori de corcoduș.
Am făcut beznă și-am mers la instinct.
Am adormit pe saltea înainte ca băieții să termine cina.

HugsLovePeace
>.<

Aș fi vrut să stăm pe-o bancă și să fumăm o țigară. Să bem lapte cald și să te întreb dacă tu crezi în Dumnezeu? Să-mi spui dacă demonii există, ăia pictați pe pereți, ăia din afara noastră care vin în beznă să te sperie, să-ți amintească de lumină. Aș fi vrut să te întreb dacă tu crezi că e drept să trăim în viața asta cu îndoielile astea.

Mă îndoiesc de necredința mea

Mi se pare nedrept că primim acest dar numit viață, ca mai apoi să fim îngrădiți de concepte și legi. Să fim puși să alegem, să ne temem de iad sau de a nu ajunge-n rai. Mi se pare incorect să ne resemnăm cu gândul că așa e-n viață, trece vremea, așa a vrut Dumnezeu, destinul, karma…

Mă îndoiesc de tot ce-am ales vreodată

E post și oamenii se reculeg. Mă rog, unii dintre ei. E săptămâna patimilor, prevestitoare de rău, sânge și răstignire. E o senzație de plumb în aer, cerul parcă ne înghite. Tristețea bântuie suflete și vântul suflă-n palmele goale sau se strecoară prin strânsori. E post și oamenii nu mănâncă lapte, carne, ouă. Nu se culcă unul cu celălalt. Nu înjură, nu beau alcool. În restul timpului le fac pe toate… probabil.

Mă îndoiesc să fi iubit vreodată complet

Îmi vin multe întrebări pe buze, dar n-are cine să le răspundă. Nu există adevăr și eu am obosit să fac ping pong cu mine însămi. Uneori aș vrea să iau pur și simplu ce mi se dă, ca adevăr, ca un crez pe care să mi-l asum pur și atat. Fără să caut certitudini sau fără să-mi fie teamă să mă dezic.

Oamenii vin și pleacă. Sunt născuți, mor sau sunt uciși. Oamenii se îmbolnăvesc, suferă. Cică așa e-n viață, speli patimile pe care le-ai trăit. Speli păcatele. Te cureți de rău ca să faci loc duhului bun, luminii. Oamenii mor singuri și dispar. Unde? Habar nu am dacă universul magic pe care-l povestesc unii este o plăsmuire a creierului disperat sau există cu adevărat.

Mintea mea se joacă. Uneori mi se pare că nu suntem una și aceeași, că mă trădează, că mă sperie, că mă chinuie.

Aș vrea să vină cineva și să mă ia de mână. Tăcut.

HugsLovePeace
>.<

Am tras o gură de aer de-am amețit și de atunci tot așa sunt.
Nu recuperez niciodată somnul ratat și-mi place starea de anxietate.
Nu mi-e foame. Nu mi-e nimic.

Am obosit să mă împart între egoiști. Am obosit să merg pe stradă și să-mi strivesc privirile-n asfalt, măcar-măcar de nu mă vezi. De nu mă vrei. Am obosit să caut acolo unde știu din start că nu e. Și-am obosit să te las să mă prinzi de ceafă și să-mi arăți tu cum e viața.

Uneori merg pe stradă sau mănânc un măr și mă gândesc la tine. Se întâmplă să mă gândesc la ce faci în momentul ăsta. Nu te întreb și nu reușesc să-mi răspund niciodată.

Aș vrea să vină cineva și să-mi promită c-o să fie bine.
Să mă țină-n brațe.
Aș vrea să aibă cineva grijă de mine.
Să fiu cuminte.

Trece viața.
Am început să număr invers. Pasiunea mea: numerele.
Trifoi cu patru foi. Dimineți reci. Apusuri încărcate.
Tutun în plămân și vin. Peste măsură. Povești. Trosnesc lemnele-n sobă și gândul meu e gol. De tine. De noi.

Mi-am plantat flori. Au murit astă iarnă.
Am reparat-o pe Rocco, dar vin ploile.
Vine mai și n-am scris nimic la licență.
Vreau să călătoresc.
Am rămas iar fără bani.

Nimeni nu știe ce port în suflet și nici eu nu știu ce poartă alții.

Atunci să dormim, zic!

hugslovepeace
>.<

Parcă sunt într-o altă viață, într-o altă formă. Una îndrăgostită.

Răsare soarele și-l privesc cu admirație și cu ochii cârpiți de somn. E frig, trag colanții pe sub blug, hanoracul pe sub polar, geaca și două glugi pe cap. Cutreierăm coclauri în căutarea atmosferei perfecte pentru cadrele din film. Din când în când mai dau rec pentru making of, dar pierd momente importante pentru că-s proiectată pe-un cer spumos pe care se ridică nori albicioși din hornurile matinalilor.

Și mă emoționez din lucruri mărunte.

E aproape pustiu satul, din când în când mai latră un câine sau mai cântă un cocoș. Nici sătenii nu mai sunt ce-au fost, îmi amintesc forfota de cinci dimineața de pe vremea când eram copil la bunici. Mulgeau vacile și le trimiteau la rând, hrăneau animalele din ogradă, pregăteau laptele pentru brânză, aduceau iarbă la viței, pregăteau căruțele pentru plecările la câmp și micul dejun pentru nepoții adormiți.

Și devin nostalgică, mă lovesc toate-n plex și-mi vine să schelălăi de dor.

Mâine începem filmările pentru un nou scurt metraj la care-mi lucrează mintea de ceva vreme. Avem 12 minute de peliculă 35 color și vrem să scoatem tot ce-i mai bun din noi și din ea. Discutăm până noaptea târziu și căutăm cea mai bună formă pentru a spune o poveste. Ne îndrăgostim de fiecare fotografie, fiecare gest imaginat, fiecare gând. Bem multă cafea, ne tolănim la soare și derulăm povestea nespusă încă. Trebuie să iasă!

Se va numi Marți și este povestea unui om bătrân care într-o zi, oarecare, iese din micul său univers rural și pleacă să protesteze la oraș. După un drum cu peripeții se trezește singur, bântuind străzile. Nu protestează nimeni, nu e cum a auzit la radio.  Dar își continuă demersul, urmând să se întoarcă total descumpănit acasă. După scurta escapadă revine la viața lui de zi cu zi, viața unui bătrân singur și bolnav, care pleacă să-și sape grădina.

Și este un film pe care-l fac în memoria bunicului meu pe care l-am pierdut acum 11 ani și care este inspirat din povestea singurului protestatar din Baia de Arieș.

Să-mi țineți pumnii! Să fiu lucidă, atentă, inspirată și curajoasă!

HugsLovePeace
>.<

Azi n-am fumat deloc, dar am mâncat. Non stop.
Am compensat cu felii de pâine dietetică unse peste refuz cu nutella.
O minunăție.

Azi m-am închis în casă și m-am uitat la seriale. Asta după ce-am dat o tură-n real avec maman. Pe repede-înainte că nu-s sociabilă duminica de după sâmbăta cu destrăbălări.

Ieri și o bună bucată din dimineața zilei de azi am fost pe val din bar în bar. Lucru care m-a făcut să realizez că nu-s chiar așa bătrână, dar că ficatul meu obosește repede. Deci sunt nevoită să iau o pauză de la nopți pe mese, beri nefiltrate și mahmureli. Ce-mi place este că am devenit mai sobră în privința zilelor de după și-mi trăiesc amețeala cu stoicism, aproape mi-aș ridica o statuie. Ce-i drept este că nici n-am mai ajuns în stadiul de beție care să necesite decolări și aterizări din pat în budă – cu capul pe wc. Ura!

Mi-am luat umbrela rainbow pe care o consider magică. Ieri m-am fâțâit cu ea ba în cizmă, ba pe umăr, ba deschisă, ba închisă, deși ieri n-a plouat, doar a bătut vântul. Am arătat-o lumii, aproape am postat pe facebook despre ea, am zis oamenilor să ieșim s-o pozăm, o s-o bag în filmele mele și… am uitat-o rezemată de canapeaua Iuliei într-un moment exuberant de ieșire pe ușă în goana după baruri. Sufăr și acum că mi-am permis așa ceva.

Acum maman pregătește de mâncare una bucata de bombă calorică, la cerințele cu față de milog ale fiicei sale mai mari. În ceaun se prăjesc cartofii, în tigaie sfârâie cârnăciorii și în casă pute a varză murată. Doamne! Dar azi n-am fumat deloc și-am băut doar o cafea. Pam Pam!

O, n-am mai făcut sport de două secole jumate, ieri s-au împlinit. Jenant.

HugsLovePeace
>.<

Ne place să credem că undeva în lumea asta există acel cineva.

Dar undeva pe planeta asta bântuie printre noi niște oameni-nepreche, suflete fantomă cutremurate de iubiri. Ei trăiesc cu noi, printre noi. Ei suntem noi.

Am fost educați cu gândul marii iubiri. Poveștile frumoase cu happy end ne-au hrănit alegerile-n viață.

Sunt oameni care se aleg tocmai pentru că sunt vraiște. Ca trupurile oamenilor care au fost sfârtecați de-o bombă. Ei nu-s marile iubiri, ei nu-s… dar rămân. Oamenii care se resemnează, care merg înainte din inerție și care nu mai tânjesc după emoțiile din filme.

Oamenii ăștia sunt niște eroi.