Confesiuni

Prizez fum de stele să-mi amețesc gândurile

Am ieșit să dansez. Dansez ca scăpată din captivitate. Fiecare mișcare e un zvâc haotic. De fapt cred ca scot demonii pe care-i țin bine ascunși. Am mai scris asta aici.

Te-am iertat că te-ai cărat din viata mea. Te-am iertat că m-ai lăsat agonizând. M-am iertat și pe mine că mi-am julit genunchii în căutarea ta în toți greșiții de după. Suntem dați la pace.

Suntem?

Ce nu pot totuși să iert, că nu-s o sfântă pe pământ, este că ai fost orb.

Că te-am ales tocmai că vedeai, dar de fapt, ai picat în clișeul ăla de om orb. Că deși eu m-am arătat în cea mai vulnerabilă formă, deși ți-am șoptit fricile mele, deși am plâns disperată uitându-mă în ochii tăi, m-ai dat deoparte. N-ai suportat anxietățile mele. Mofturile de femeie nebună. Depresia.

Pur și simplu.

N-ai suportat tu durerea mea, deși mă strângeai în brațe să nu mă frâng și-mi promiteai că o să-mi fii tu bine.

Roxana Andrei

Foto: Ragnar Axelsson

******

Dar nu cred că e vorba despre tine aici, cât despre toți săculeții pe care i-am tot îngropat cu gândul că se pune mucegaiul și devin una cu pământul. Despre tot praful de stele prizat ca să-mi amețesc simțirile. Despre piedestalul pe care te-am urcat pe tine în straie de salvator. Cred că e vorba despre mine și neputința mea de a accepta că ești om. Că oricâte mi-ai spune, la final de zi, rămâi cu tine, în cușca emoțiilor tale. Iar eu sunt departe de tot.

*****

Ne punem pe celălalt cu toată greutatea ființei noastre văzută și nevăzută. Ne arătăm așa cum făceam când eram mici și așteptam să fim luați în brațe, îngrijiți, iubiți și alintați. Gângurim și uneori urlăm fără să știm ce spunem. Și ne așteptăm cumva ca omul ales, omul care a spus că ne iubește mai presus de lume, să ne vindece.

Iar celălalt se pune pe noi cu toată greutatea ființei sale, văzută și nevăzută. Și are nevoie ca noi să-l îmbrățișăm în totalitatea lui. Să-l înțelegem. Să-l iubim. Strigă la noi, tace din gură, desenează în aer și speră ca noi să vedem. Să vedem și să avem efectele alea de calmare pe care cândva le aveau ai noștri.

Suntem ființe sensibile. Vulnerabile. Rănite.
Suntem confuzi și ne perindăm fără sens prin ceața vieții.
Ne dorim să vină cineva să alunge demonii și să ne apuce de mână.

Doar că cineva e înghițit de ceață.
Și strigătele surde nu ajung la el.

Evergreen

Fotografii: Ragnar Axelsson 

You Might Also Like

No Comments

Leave a Reply