Povești inspirate din fapte reale și trăiri imaginare

Si parintii (ne) dezamagesc cateodata

Generatia mea face parte din generatia “parintele nostru, stapanul nostru”.

O parte dintre noi am crescut cu conceptul ca “eu te-am facut, eu te omor”, “eu stiu mai bine ca tine pentru ca sunt parintele” (chiar daca nu exista niciun argument), “nu ai voie ca iei bataie” si tot asa.

Am crescut cu o curea peste fund, o pedeapsa, o amenintare. Am crescut cu frica. Ca nu suntem suficient de cuminti, de destepti, ca nu meritam iubirea sau farfuria cu mancare, ca ar trebui sa fim recunoscatori ca am fost stersi la fund (de parca era in puterea noastra sau de parca decizia de a exista ne-a apartinut).

Am crescut cu teama ca ne-am dezamagit parintii, ca nu ne-am ridicat la standardele impuse de ei, ca nu le-am rezolvat visele sau dorintele proprii nerezolvate.

Cred ca am fost generatia de executant, iar acum vine din urma generatia dialog. Dar buni, rai, ignoranti sau nu, am avut o haina calcata, o masa calda si-un pat sa dormim. Si, ca sa fim onesti, de cele mai multe ori chiar ii scoteam din minti cu toate tampeniile pe care le faceam si ne meritam sapuneala. Si de cele mai multe ori la final de zi gaseau resursele sa ne ierte si sa ne iubeasca. Asa cum puteau ei.

Nu ii blamez pe parintii nostri pentru ca intr-un final am inteles de unde vine si de ce s-a manifestat asa grija sau supararea lor. Au facut cum au stiut ei, cum au vazut la altii, cum s-a putut in vremurile alea (anii ’80), cum au invatat. Cei mai multi dintre ei ne-au facut inainte de 30 de ani si doar au supravietuit.

Insa noi suntem rezultatul lor si poate de aia suntem toti niste “dezaxati”, poate de aia ne e greu sa ne atasam de un om, sa facem un copil, sa urmam tiparele alor nostri sau poate de aia rezistam in relatii si casnicii toxice. Pentru ca oricat ii iubim, nu vrem sa fim parintii nostri, nu vrem sa facem aceleasi greseli, nu vrem sa aducem pe lume copii pe care sa ii educam cu frica sau sa le oferim instabilitate pentru ca relatia noastra se duce pe copca.

Observ ca noua generatie de parinti, adica noi astia persecutatii, e diferita. Dar e diferita in bine.

Parintii sunt mai constienti de copiii lor pentru ca au devenit mai constienti de sine, sunt mai dispusi la dialog, sunt mai calzi si ofera mai multa afectiune. Mamele au inteles in sfarsit ca bebelusii simt, ca inteleg de mici, chiar daca nu vorbesc, ca nu poti sa urli la copilul tau si sa mergi pe ideea ca nu mai tine minte ca are doi ani. Tatii au inteles si ei ca au nevoie sa fie implicati, sa-i spele la fund, sa petreaca timp cu ei, sa le dea sa manance, sa stabileasca si ei o conexiune cu fiinta aia.

Timpurile sunt diferite, avem acces la informatii, la carti, la stiri, la videouri si ne ajuta sa formam generatii de copii mai liberi, mai sanatosi emotional, mai stabili si parintii mai deschisi, mai flexibili, mai toleranti.

Roxana Andrei

Iubeste-ti greselile.

Dar ce facem cu parintii din garda veche?

Cum le spune ca si ei ne dezamagesc cateodata fara sa dea cu noi de pamant? Cum ii facem sa ne asculte, sa-si schimbe gandirea, sa aiba rabdare? Cum ii determinam sa nu ne mai eticheteze, sa ne trateze ca pe adulti, sa fie deschisi catre schimbare?

Eu nu sunt parinte, dar sunt om si am relatii.

Pana la urma ce se intampla intre un parinte si un copil e o relatie. Intr-adevar e ceva mai complexa pentru ca vorbim de iubire neconditionata, de o conexiune cum nu poti sa ai cu altcineva (asa mi s-a spus), de ceva special, miraculos, dar la final tot relatie ramane, tot trebuie construita si intretinuta. Si din punctul meu de vedere daca suntem in cautarea de ceva sanatos si de lunga durata si daca intr-adevar ne dorim sa exista o legatura onesta si nu doar un telefon bifat o data pe luna, atunci avem nevoie de comunicare.

Si prin comunicare nu ma refer la un monolog in care parintele spune ce ai gresit si de ce el are dreptate sau la un copil care ii reproseaza parintelui ca e incompetent, ci la dialog in care fiecare membru are libertatea sa-si spuna propriile nevoi, tristeti si dezamagiri. Oamenii nu sunt perfecti, fie ei si parinti, si cu totii o dam de gard.

Parintii care au senzatia ca “stiu ei mai bine” se insala. Stiu mai bine pana la o anumita varsta, dar dupa aia le spun eu sigur ca nu au de unde sa stie, chiar daca intuitia si experienta sunt un plus. In primul rand pentru ca generatiile si nevoile sunt diferite, in al doilea pentru ca dupa o anumita varsta nu ne mai confesam toate gandurile si vrem sa ne formam ca indivizi separati de ai nostri (ne rupem de siguranta oferita de parinti si ne testam propriile forte).

Iar parintii au nevoie sa se desparta de copii si sa-i lase sa treaca prin viata fara coarda de siguranta, sa le permita sa se dea cu capul de pereti sau cu fundul de pamant. Doar asa invatam sa luam decizii, doar asa putem spune ca traim si doar asa ne formam ca adulti responsabili pentru alegerile noastre. Altfel ne legam la cap si traim intr-o codependenta toxica in care nimeni nu traieste cu adevarat si ne trezim la 45 de ani ca alegerile nu au fost ale noastre, incapabili sa ne asumam responsabilitatea pentru cine suntem, ce spunem sau ce facem. Si mai rau decat un adolescent iresponsabil, e un adult de 45 de ani iresponsabil.

Stiu ca e greu sa spunem ce ne doare si e greu sa te uiti in ochii mamei tale sa-i spui ca ti-a gresit si ca te-a ranit. E greu pentru ca desi avem un discurs bine pus la punct atunci cand suntem emotionati si nu vrem sa suparam devenim incoerenti. Si celalalt nu are rabdare sa ne asculte pentru ca, desigur, vrea sa se apere si pentru ca, desigur, e parintele care ne-a dat viata si nu-l respectam. Dar de fapt nu e despre vina si aparare, despre respect sau iubire, este vorba de a gasi solutii de convietuire si de a gasi intelegere. Daca ne ranim pe drum, dar ajungem la un bine, a meritat efortul.

Exista oameni care nu vorbesc cu familiile lor pentru ca de fiecare data cand se vad e tensiune sau se cearta asa ca evita interactiunile. Asa se rup iubirile si asa se destrama relatiile, care ar trebui sa fie intangibile si indestructibile. Se instaureaza linistea, gandurile si scenariile proprii ca celalalt e rau, avar, lacom, egoist. Se alimenteaza supararea prin presupuneri si interpretari. Asa creste distanta, cand nu mai stii ce sa ii spui unui om drag, asa dispar conexiunile si se inchid canalele de comunicare, cand in loc de cuvinte avem noduri, in loc de iubire avem mahnire si tristete, in loc de intelegere avem rani deschise si furie, in loc de dor avem lacrimi.

Cred ca cel mai greu e sa ceri iertare. Pe ambele parti. Nu scuze, ci iertare ca ai provocat o durere. 

Si ne trezim cu totii tarziu in viata, unii mai batrani ca altii, depasiti de tot, istoviti si amarati. Si realizam ca am fi putut fi altfel, dar nu am vrut ca ne-am blocat pe o idee. Si ne dorim o sansa sa dam timpul inapoi sa reglam o situatie care parea atat de grava atunci, dar e atat de banala in fata timpului trecut. Si sansa nu mai vine si ne scriem pe piatra de mormant: am fi putut, dar n-am vrut ca am fost incapatanati si orgoliosi…


Sau poate nu ne trezim. Poate ne obisnuim cu absentele si ne vedem de vietile noastre, fericiti si impliniti pana la adanci batraneti. Varianta asta e la fel de plauzibila ca cea de mai sus.

Cu bine,
Evergreen

You Might Also Like

No Comments

Leave a Reply