Evergreen

Am văzut iar, pentru a mia oară, o poză cu doi bătrânei ținându-se de mână postată pe facebook. Normal că reacțiile oamenilor au fost toate cam la fel: ce frumos, ce minune, ce emoționant, câtă iubire… ăștia-s cei fermecați de lucruri, mai sunt ceilalți, ăia dezamăgiți care nu cred că se mai pot întâmpla chestii din astea acum.

Ca fapt simplu sunt doi oameni în vârstă care se țin de mână, oamenii surprind un moment, unul singur și-l transformă în balonul de săpun care zboară peste mări și țări și nu se sparge niciodată. Eu mă întreb de multe ori care-i destinul oamenilor ăstora, ce necazuri au depășit, cine a fost infidel cui (măcar cu gândul), unde locuiesc, ce mănâncă, unde se duc. Nu mă pot opri la momentul cu ei ținându-se de mână, care poate nici nu e autentic în simbolismul său, ci e doar un ajutor dat celuilalt.

Până aici toate bune și frumoase, fiecare vede ce vrea sau la ce visează.

Dar mă scoate din pepeni să văd cum oamenii nu fac decât să spună sau să sublinieze anumite frumuseți care se petrec independent de ei. Nu să dea o mână de ajutor Universului pentru ceilalți, dar măcar să-i văd că vor pentru ei, că fac ceva pentru a avea și ei chestia aia. Nu. Se rezumă doar la a observa cât de mișto e și apoi să lăsăm destinul în dorul lelii că nah, nu mai există nici iubire adevărată și nici jumătatea ideală, aia mai bună, cum spun unii.

Aici mă enervez!

Păi bine mă, cum vrei tu să apuci 80 de ani alături de cineva pe care să ții de mână pe stradă dacă înainte de căsătorie te gândești la divorț, dacă înainte să vrei să fii cu cineva te gândești cum să-l înșeli fără să afle, dacă înainte să termini de mângâiat pe cineva ești deja cu ochii după altcineva?  Ori doar conceptul în sine de iubirie fără limite și ideea că unii vor da like la povestea ta de dragoste, te fac să vrei?

Eu pe mine mă înțeleg. Că eu spun clar și răspicat că mi-e frică de iubire și de relații serioase care să implice dependență, devotament și fidelitate, dar tânjesc să le am. Nu cred c-o să pot să las în urmă povești de notat pe net și nu cred că apuc 80 de ani, mai ales că nu-mi prea place să mă țin de mână și deci există riscul să mă împiedic și să cad cu capul de asfalt, dar nici nu bocesc în pernă că mie nu mi se întâmplă. E bine așa cum e, accept situația, mă mint că fac filme frumoase despre ce nu am și merg înainte. Adică eu în lumea mea, mă accept așa cum sunt, bezmetică și incapabilă de stabilitate, dereglată emoțional și mereu în căutare de senzații noi.

Dar tu? Tu care te uiți la poza aia și-ți tremură inima-n tine? Tu care vrei să ai așa ceva, care cauți în disperare iubirea, dar o lași să treacă din prea mult haos sufletesc? Tu de ce nu te oprești o secundă să respiri, să vezi, să visezi? Tu de ce nu transformi independent de tine în ceva al tău?

Nu e nimic imposibil în lumea asta. Suntem toți conectați la destinul celuilalt, avem în jurul nostru iubire și omul care se potrivește cu noi, avem alegeri, oportunități, dezamăgiri, alcool, vise, cărți, filme, bani sau lipsa lor. Avem totul, dar nu știm ce să facem cu el și ne poticnim în cuvinte ca: imposibil, nu se poate.

De ascultat: The Cure – Lovesong

De văzut: Touch (2012)

Foto

HugsLovePeace
>.<

Îmi zice: ne omoară cerebralitatea asta, trebuie să fim tâmpiți să putem iubi pe cineva.

Zâmbește îndrăgostit: o să vină și-o să te schimbe. Și dacă ți-e frică nu ai decât s-o înfrunți, să te călești, să te vindeci.

Mă întreabă: Rox tu ești fericită așa, în felul ăsta inutil de a trăi? 

Dacă dau înapoi paginile jurnalului ăstuia, mă sperii de trăirile mele. Îmi vine să mă iau în brațe și să-mi șoptesc cuvinte blânde. Îmi vine să mă întorc și să mă las în voia sorții, până  la capăt. Să trec toate limitele, atunci. Pentru că știu că acum nu se mai poate.

Acum zâmbesc când îi aud pe alții cum povestesc despre zborurile iubirilor. Și nu mă gândesc decât rareori la dorința de a mă lăsa copleșită de sentimente din astea. Acum îmi sclipesc ochii la poveștile lor și undeva în adâncul întunecat al inimii rănite (uau!) parcă-parcă tânjesc.

Cumpăr flori. Zambile, frezii, lalele.

Șșșșș… vreau să aud cum vine primăvara. Și în fiecare zi verdele mă inundă. E după colț. O aud cum își desface brațele. Aud cum se dezmorțește soarele. Aud cum se întind copacii. Acum cum plesnesc bobocii. Au!

Nu știu ce urmează. Dar nu e nimic din ce n-am mai gustat deja.

Scriu de multă vreme.

Aș putea să scriu o carte. Cândva. Despre ce nu mi s-a întâmplat și-aș fi vrut să… iubesc.

HugsLovePeace
>.<

Mi-am amintit brusc de noaptea în care degetul tău a scris pe pielea mea oaza mea de liniște și de momentul în care eu am scris pe pielea lui. Mi-am adus aminte de zilele-n care tânjeam după prezența ta și nu-mi puteam imagina nopțile în care să nu te mai vreau. Ele au venit, aproape pe nesimțite. Și nu m-am știut vindecată până-n ziua în care ne-am întâlnit și nu am simțit nici măcar emoția revederii. Dar așa e-n amorurile consumate rapid și pasional. Nu rămâne nimic în urma lor.

Te-ai încăpățânat să mă faci să te văd cum ai vrut tu. Și te-ai încăpățânat să știi că te port în mine, de-a lungul și de-a latul. Ai vrut să îți confirm că nu-s sentimente, că e doar un moment al meu care n-are nicio legătură cu tine. Am vrut să strig tare să mă auzi că ești inuman și absurd. Că eu nu-s construită pe sistemul futut și plecat. Că nu face parte din configurația sufletului meu și că orice atingere, orice trup, orice gură sărutată are însemnătate. Dar am tăcut și-am convenit să tac și să aștept nopțile în care să nu te mai vreau. Și au venit. Și diminețile senine și nopțile fără insomnii. Dar așa e când nu se aliniază planetele. Eu vreau să par cum vrei tu să mă vezi și tu vrei să pari cum nu ești de fapt.

Umblăm cu ascunzișuri de teama de a nu fi iubiți. De aia la început părem perfecți pentru celălalt. Pentru că ne temem să-i spunem că nu ne place Bach sau Tolstoi sau mâncarea picantă. Și ne chinuim să ne placă, vrem să ne placă. Ne mințim că ne plac. Până în momentul în care intrăm în conflict cu noi înșine și revenim la starea ințială. E normal ca cel de lângă să devină confuz… de aici și celebra frază: nu mai ești omul de care m-am îndrăgostit. Trist e că n-ai fost niciodată.

Umblăm cu proiecții și dorințe ascunse din trecuturi neîmplinite. Și ne imaginăm că putem accepta și depăși orice, că omul ăla e realitatea visurilor noastre. Dar nu e drept nici pentru noi și nici pentru viața asta. Că omul ăla e el și nu trebuie legat și umanizat și transformat.

Umblăm și căutăm mari iubiri și le așteptăm ca pe Moș Crăciun. Dar pe Moș Crăciun nu-l vedem niciodată, decât în reclame și-n filme.

Uneori absența e un lucru bun. Pentru că în imaginație uităm și răul și rămânem legați de bine. Și nu există bine fără rău, e în legea naturii. Asta mi-a fost greu să accept în privința marilor mele iubiri, plăpânde și palide acum, mistuitoare și puternice atunci. Mi-a fost greu să simt în absență.  Acum mi-e greu să simt… oricum.

Nu se scriu povești despre iubirile simple. Nu se scriu poezii din bine. Și când în filme se termină cu bine e numit clișeu. Dar în viață se întâmplă ca oamenii să se întâlnească și să se iubească până dispar. Pentru că oamenii ăia au devenit conștienți pe parcurs de efectul iubirii și de ce înseamnă ea mai presus de teorie.

Mi-au plăcut teoreticienii iubirilor. Marii incapabili să simtă.

Oaza mea de liniște.

Dacă număr oamenii pe care i-am iubit cu tot sufletul sunt doi. Altfel, dar cu toată ființa mea. Restul au fost iluzii proiectate din disperare și singurătate. Din slăbiciune și inocență. Mi le asum. Au fost perfecte atunci, neînsemnate acum.

Băi, mergeți la persoana de lângă voi și sărutați-o cu tot sufletul. Chiar dacă vă enervează și chiar dacă azi a uitat să ia pâine. Dacă o iubiți cu adevărat, veți râde și veți face mămăligă.

HugsLovePeace
>.<

Am vrut să scriu de mai multe ori, dar mi-au rămas gândurile-n draft. Am trăit o lună excepţională. Cu oameni geniali. Cu muzică de dimineaţa până noaptea târziu. Cu dansuri matinale şi ochi cârpiţi de somn. Cafea în cantităţi industriale, jah, frig, mare în toate ipostazele, soare, cald, legănaţi pe barcă sau adormiţi în cafenele… eram grămadă şi făceam un lucru mişto: film.

Într-o lună s-au schimbat o mulţime de lucruri şi mi-am dat seama că există sănătate mentală şi emoţională în doi, doar că apare odată cu vârsta. Că indicat este să nu scormoni în bagajele celuilat şi să nu încerci să-l schimbi după placul tău imediat ce l-ai prins în mreje. Că prezenţa şi absenţa trebuie să te facă să te simţi la fel de bine şi că dependenţa e fenomenală când trezeşte pasiuni arzătoare şi sex sălbatic, dar e letală pe termen lung.

Îmi iubesc libertatea şi singurătatea. Poate nu e drept pentru oamenii care-mi intră în viaţă, dar cu timpul am tras nişte concluzii.  Abia am ajuns înapoi la mine şi nu intenţionez să mă rătăcesc prin alte braţe.

E al dracului de greu să ai pe cineva pe care să-l laşi liber să experimenteze, dar e o senzaţie de plutire. E mai mult decât perfect atunci când acel cineva te ţine de mână sau te sărută. Cum e la fel de perfect când îmbrăţişezi perna ta după o lună de zile.

Aş vrea să scriu multe. Să povestesc tot ce am trăit. Să postez pozele, filmele, glumele, dar prefer să-mi rămână mie. Şi lor.

Am revenit la realitatea mea. La băut vin cu prietenii mei de-o altă viaţă.  La oraşul meu. La şcoală, muncă, idei, probleme. Am plecat dintr-un univers străin, unde paradoxal m-am simţit în siguranţă.

Noapte. Barcă. Cer împânzit de stele. Frig. Legănat uşor. Cheu. Lumini. Reflecţii. Noi. Băncuţă. Filme pe youtube. Muzică. Romantic, gen. Îmbrăţişare. Zâmbet. Mă faci să râd. Cu tine mă simt eu. Sunt eu.

Priveşte cerul! E al dracului de rozaliu şi e plin de iubirile strigate-n văzduh.

Cheers mates! I am back!

>.<

Foto 

Cochetez cu tot felul de ganduri. Inot in sangele meu. E vitezoman. Curg simtamintele prin retina mea. Si timpanul este inundat de valuri. Mi-e frig. E noapte. Bate vantul. Iti musc buzele. Am o vanataie pe clavicula stanga. N-o ascund. N-am avut timp. Ne-am izbit unul de altul.

Fugim cu mii de noduri pe secunda. Stelele cad de uimire. Cerul spumega nori perfecti. Clocotesc razele lunii intr-o alta zare. Soft porn in mintea mea. Mi-a placut intotdeauna sa pacatuiesc. Si sa ma pedepsesc apoi. La fel cum mi-a placut sa tanjesc. Sa consum. Si uneori sa ma las consumata.

Suntem doua trupuri pierdute intr-o toamna absurda, ploioasa si grava. Dar doua trupuri fierbinti ce se infrupta din atingeri moi. Si nisip.

HugsLovePeace
>.<

My heart skipped a beat
When I saw you on the street
You were happy without me
How could this be?

… … … …

Azi dimineață voiam să scriu ceva anume, dar până m-am întors acasă am uitat. Știu doar că am muuuuuulte de făcut: scenarii de scris, povești de găsit, proiecte de început, oameni de văzut și asta mă animă și-mi oferă elanul de a merge mai departe.

… … … …

Îmi zice să las dragostea pe planul doi. Hah, de-aș putea! Îmi zice că e absolut șocat de mine, de cum sunt acum, noi știindu-ne de peste 6 ani. Îmi zice să fiu atentă că-s deja femeie, că nu mai merge cu jocuri de copil. Îmi zice că oricum nu merită nimeni și că e ciudat cum gândesc așa extremist. Nu știu ce-mi mai zice, mă pierd în detalii. Nu așa facem toate? Îmi zice că dacă vreau ceva de la un bărbat să-mi stabilesc un scop precis și să nu mă abat de la el. Oh, dar abaterile-s așa mișto…

… … … …

Îi spun că-s în căutare de ceva stabil. Nu neapărat ceva serios, dar ceva stabil. Zice ok. Zic ok. Ne mai auzim. A fost mișto!

… … … …

Păi și dacă ar veni cineva la tine, îndrăgostit, te-ai agăța? Probabil că da. Aha! Ce contează pentru tine într-o relație? Aoleooooooo.

… … … …

Ea-mi zice că în momentul în care n-o să mai vreau nimic, atunci lucrurile se vor așeza. Eu îi spun că nu pot să nu vreau, așa-s eu construită. Ea râde. Zici că-s eu pe vremea când alergam după ăla. Eu i-am zis că am ratat startul și că m-am oprit pe-o bancă la un frappe rece. Ea-mi zice că-s îndrăgostită. Râd. Așa e, am fost!

… … … …

Lăsând deoparte micile drame existențiale de femeie cu fluturi în creier și luciditate-n stomac, totu-i foarte bine! Mulțumesc băi Universule că deși mi-o dai în freză pe de-o parte, reușești să completezi pe de alta.

I am gonna be just fine, I only need a few days far away from you.

… … … …

N-aș putea iubi pe cineva toată viața.

hugslovepeace
>.<

Maică-mea m-a crescut într-un spirit destul de conservator în ceea ce privește sexul.

Crescută la Moldova de o mamă puternică și cu principii tradiționale, a încercat să se adapteze gândirii urbane și moderne, dar pe alocuri a rămas înrădăcinată în convențiile preluate. În fine, nu mi-a legat o centură de castitate, dar mi-a amintit de câte ori a putut că bărbații vor sex și dacă obțin o să mă părăsească și o să se afle peste tot în lume că sunt o femeie ușoară. Ca să nu mai zic că tata era un casanova cu o groază de amante, asta a dublat senzația de sufocare și vinovăție.

Mama nu mi-a zis niciodată cum stă treaba atunci când și femeile vor sex, pentru că în perspectiva ei așa ceva nu prea se întâmplă. Și nu e de judecat. Fiecare are dreptul la opinie, gândire și principii.

Am aproape 26 de ani. Bănuiesc că nu mai crede cineva că aș fi virgină. Asta ar fi culmea, dar nu imposibil.

Și fac parte din categoria acelor oameni care recunosc deschis, sincer și oricând că: a face dragoste/sex/amor este cel mai tare lucru care-l poate face un om! Pentru că pur și simplu ceea ce simți/gândești/atingi este fenomenal! Și nu cred că are vreun rost să mă apuc să dau detalii.

Orgasmul este acel moment când pur și simplu ești fericit și nu-ți pasă de nimic. Nu ai vrea să te bucuri cât mai des de acest lucru? Nu ai vrea să te simți atât de fericit mereu?

De aceea nu-i înțeleg pe cei care au migrene, dureri de stomac, dureri de gât, urechi, degete, picioare și se fofilează. Înseamnă că nu au trăit climaxul fizic și emoțional de nu vor mai mult, mai des. Ori poate le este doar rușine să recunoască (mi-a zis atotștiutorul I. că toți suntem ahtiați după sex, dar că puțini recunoaștem).

Nu știu dacă-s ahtiată, dependentă, nebună după, obsedată, dar știu că iubesc sexul! Iubesc senzația de doi, iubesc carnalitatea, iubesc emoția de după, iubesc tremuratul ușor al corpului, iubesc chipul lui istovit, iubesc mângâierea, iubesc oboseala…!

Toată lumea face amor, deci să nu ne mai jucăm de-a sfinții că nu se cade.

HugsLovePeace
>.<

Dacă ar fi să fac un clasament, ziua de azi ar intra în topul celor mai bune, pline și frumoase din ultima vreme. Ba chiar, din ultimele luni. Am râs mult și tare, am băut un vin fiert demențial, am ascultat un mare nene în ale cinematografiei (Greenaway) care m-a făcut și el să zâmbesc, am văzut filme și am fost îmbrățișată la ceas târziu în noapte.

Am niște colegi foarte mișto de care m-am apropiat în noul an școlar și cu care mă înțeleg cum nu mă așteptam…

Mâine seară am din nou program artistic. Depeche Dance și un concert pe undeva.

Vineri seară se strigă bere!

Sâmbătă aștept pe cineva la “gară” și cred că o să am emoții și duminică se încheie festivalul de film experimental sper să fie și un after party.

Urmează alte zile pline cu filmări și proiecte, plimbări mână în mână, cântece la chitară, party-uri unatciste, băute teribiliste, momente creative, montaj în masă, coloană sonoră, nopți nedormite, cafea de la tonomatul care nu dă zahăr, filme sud coreene, inima care bubuie în piept și tâmple, iubita, râsete, tiersen, scenarii, cadre, idei, somn, dor, ah!

Eu sper să vă fie și vouă cald și bine cum îmi e mie acum. Și sper să mă țină euforia și dragostea asta… de viață. Pentru că mă simt frumoasă. Îmi miroase a iarnă și a Crăciun. Abia aștept să se aprindă beculețele pe Magheru, voi fi acolo.

HugsLovePeace
>.<

și cu siguranță una din puținele care-mi vor rămâne în mine.