Evergreen

Parcă sunt într-o altă viață, într-o altă formă. Una îndrăgostită.

Răsare soarele și-l privesc cu admirație și cu ochii cârpiți de somn. E frig, trag colanții pe sub blug, hanoracul pe sub polar, geaca și două glugi pe cap. Cutreierăm coclauri în căutarea atmosferei perfecte pentru cadrele din film. Din când în când mai dau rec pentru making of, dar pierd momente importante pentru că-s proiectată pe-un cer spumos pe care se ridică nori albicioși din hornurile matinalilor.

Și mă emoționez din lucruri mărunte.

E aproape pustiu satul, din când în când mai latră un câine sau mai cântă un cocoș. Nici sătenii nu mai sunt ce-au fost, îmi amintesc forfota de cinci dimineața de pe vremea când eram copil la bunici. Mulgeau vacile și le trimiteau la rând, hrăneau animalele din ogradă, pregăteau laptele pentru brânză, aduceau iarbă la viței, pregăteau căruțele pentru plecările la câmp și micul dejun pentru nepoții adormiți.

Și devin nostalgică, mă lovesc toate-n plex și-mi vine să schelălăi de dor.

Mâine începem filmările pentru un nou scurt metraj la care-mi lucrează mintea de ceva vreme. Avem 12 minute de peliculă 35 color și vrem să scoatem tot ce-i mai bun din noi și din ea. Discutăm până noaptea târziu și căutăm cea mai bună formă pentru a spune o poveste. Ne îndrăgostim de fiecare fotografie, fiecare gest imaginat, fiecare gând. Bem multă cafea, ne tolănim la soare și derulăm povestea nespusă încă. Trebuie să iasă!

Se va numi Marți și este povestea unui om bătrân care într-o zi, oarecare, iese din micul său univers rural și pleacă să protesteze la oraș. După un drum cu peripeții se trezește singur, bântuind străzile. Nu protestează nimeni, nu e cum a auzit la radio.  Dar își continuă demersul, urmând să se întoarcă total descumpănit acasă. După scurta escapadă revine la viața lui de zi cu zi, viața unui bătrân singur și bolnav, care pleacă să-și sape grădina.

Și este un film pe care-l fac în memoria bunicului meu pe care l-am pierdut acum 11 ani și care este inspirat din povestea singurului protestatar din Baia de Arieș.

Să-mi țineți pumnii! Să fiu lucidă, atentă, inspirată și curajoasă!

HugsLovePeace
>.<

O să te saturi și o să te întorci la mine. O să mă satur de ce? De tot ce faci tu acum? Dar ce fac eu acum? Hai să nu ne prefacem. Păi. Tot jocul ăsta al tău. Nu mă joc. Te prefaci că nu-ți pasă. Nu mă prefac, chiar nu-mi mai pasă, cu accent pe mai.

I loved you, you loved me not. 

Mi-au slăbit până și degetele de la mâini.
Îmi cad inelele. Aș vrea unele noi. Aș vrea totul nou.
Ca primăvara asta.

Nu știu cum așa, dar îmi place de mor! Ce vorbă ciudată asta…  Și nu mi-e teamă că n-o să mă mai vrea nimeni, atâta timp cât mă vreau eu. Aș vrea să îmbrățișez persoane. Cu toată ființa mea. Și să nu mă tem că pe lângă îmbrățișare, celălalt se va gândi la altceva. Să fim. Ca-n filme.

Merg la Next. Și e frumos. Și văd filme și îngheț de frig la Scala.
Stau la Papillon (unul din barurile unatc-ului) și beau caffe latte, decofeinizat. E ultima primăvară aici, probabil.
Mi-am pus lentile de contact, pot să port ochelarii de drogăloaică. Ura! E cam unsharfă viața, dar mă adaptez.

Sunt un om fericit în nefericirea mea. Uneori mă revolt și mi se pare absurdă existența. Apoi tac și mă rezum la microuniversul meu. Uneori sufocant, alteori prea încăpător.

Mă uit la tine și nu mă surprinde că am fost îndrăgostită. Mă enervezi cumplit, dar mă faci să zâmbesc. Te văd inofensiv acum, dar câte nopți am suspinat în pernă… oleo, oleo, oleo. Probabil ai fost ultimul zvâc al sufletului, ultima urmă de suferință de dragul traiului. Îmi spui că totul stă-n creier. Nu (te) mai contrazic. Îmi spui că iubirea e una. Eu zic că nu e. Că e diferită.

Uneori aș vrea să te pup. Pe obraz. Și să fac glume tâmpite cu tine. Și cam atât.

De primăvară.

Vine perioada în care românul scoate varza, aruncă butoaiele. Deci mă mut.
Visez să locuiesc singură. Și să am draperii roși, o saltea pe parchetul vechi și o oglindă spartă pe perete. Atunci aș fi complet fericită.

HugsLovePeace
>.<

Știe toată lumea că-n perioada 28 martie – 1 aprilie are loc cel mai îndrăgit festival de film din București – NEXTU’. Am fost la câteva ediții, în anii trecuți și spun cu mâna pe inimă că-mi place atmosfera, dar mai presus de hipstăreală și întâlniri cu persoane cunoscute, mi-au plăcut filmele selecționate!

Când merg la Next mi se pare că merg pe canapeaua unui prieten. Să vedem niște filme bune, să mai stăm puțin de vorbă, să mă mai văd cu oameni cu care să discut despre filmele văzute și să învăț lucruri noi. Îmi place senzația pe care mi-o lasă festivalul, eveniment mișto al cinefilului urban și mă bucură să văd sălile pline, oamenii interesați de workshop-uri și cineaști care vin să ne spună despre ei și munca lor.

Anul trecut am dezbătut ore bune un film prezent în competiție. Nu-mi mai aduc aminte numele, dar știu că aproape ne-am certat dacă este un film valoros sau nu. Fiecare-și spunea opinia cu pasiune și fiecare încerca să-i demonteze argumentele celuilalt, ce să mai? Ne-am umplut seara cu discuții energice.

Îmi plac aerul fresh, senzația de neconvențial, ruperea de clasic și oamenii de acolo. Parcă zâmbesc mereu!

Abia aștept să-mi văd și eu filmele proiectate în cadrul festivalului, să vezi atunci senzație. Dar până acolo mai e ceva…

Deci ne vedem săptămâna aceasta în sală, pe stradă, în fața cinemaului să savurăm câteva zile nonconformiste în inima filmului!

Programul aici. 

HugsLovePeace
>.<

Încă-i bine! de Rodica Popescu Bitănescu m-a dezamăgit. Nu total, dar cât să ațipesc cu ochii deschiși spre deosebire de domnul din spate pe care l-a apucat sforăitul. Nici nu știu cu ce să încep sau ce concluzie să trag. Nici n-am râs și nici nu m-am emoționat. Mi s-a părut un mix prost, jucat destul de gros, o poveste răsuflată plină de discuții clișeice cu personaje-tipar.

O discuție la liber în sufrageria unei doamne, dar o discuție și atât.  Plus rezolvarea unor probleme lipsite de esență și iesite din context. Ca să nu mai spun că-i lipsește cu desăvârșire subtilitatea, iar vocabularul contemporan nu ajută, ba pare că plusează pe grosolan.

Și totuși oamenii au aplaudat și au chiuit.

Uau.

Dar să nu judec oamenii care aplaudă și strigă la finalul unui masacru artistic. Așa am reacționat când am văzut Mama ei de tranziție…  ultimul film al Cristinei Nichituș, profesoară la unatc. Despre filmul ăla ar fi multe de spus, dar nu mi le amintesc pe toate. Am râs cu poftă, dar nu pentru că am văzut o comedie bună, ci pentru că am văzut o suită de cadre proaste din toate punctele de vedere.

Nu știu ce s-a vrut a fi acest film realizat din banii CNC de către o profă unatc (simt nevoia să mă repet), chiar nu am înțeles. Și dacă m-am amuzat o bună perioadă de timp, m-a apucat revolta.

Nu știu despre ce e vorba, despre tranziție și criză – cuvinte pe care le veți auzi repetitiv pe parcursul celor 90 de minute. La minutul 70 încă nu știam care e conflictul, cine sunt personajele, ce vor și care-s problemele lor fundamentale – în afară de cele băgate-n ochi să vadă tot chiorul.

Eu așa ceva n-am văzut până zilele trecute: oameni care urlă, vorbesc singuri, joacă gros și dublează replica prin gesturi largi sau mimică (de genul dat ochii peste cap), un psihopat care o răpește pe vânzătoarea de la magazin, trei tâmpiți care vor să-și deschidă o afacere, o tanti frustrată care urlă și face karate și nu-mi mai amintesc, dar mai erau câțiva.

Finalul este unul fabulos, neînțeles de nimeni. O tentă de suprarealism de-o prostie crasă de am ajuns să strig divinitatea până am rămas fără salivă și putere. Doamne Sfinte Maica Domnului Iisuse Christoase…

Așa că aștept cu interes alte filme, alte provocări.

HugsLovePeace
>.<

Am o poftă nebună de uitat la filme. Nu-mi place să le văd pe monitorul mic, înghesuită-n spațiul redus al imaginarului, dar pe cele ratate în cinema n-am cum să le văd altfel. Și nici la cinema nu pot s-o ard prea des că sunt încă studentă și n-am bănet să mă destrăbălez.

Am văzut The Artist (regie: Michel Hazanavicius) și m-a atins, în ciuda tuturor clișeelor adunate grămadă. M-a deranjat o tăietură de la început, în rest nu m-a plictisit, nu m-a șocat, nu m-a făcut să mă gândesc la mari teme de viață și de moarte. M-am gândit atât că dacă vrei să te vindenci de mândrie în tăcere, asta e o cale.

Nu mi-a plăcut pentru coaiele regizorale, a avut buget să-și pună și-n cap. Mi-a plăcut pentru că-s nostalgică, pentru că mi-am amintit de cazurile actorilor care s-au rătăcit la apariția sonorului și pentru că nimeni nu face sex în filmul ăsta. Nici nu se pupă, parcă.

Povestea este clasică, cu twist-uri pe care le anticipezi, dar nu e deranajnt dacă intri în convenție. Jean Dujardin are o față comună și dinții strâmbi și am apreciat că nu a fost ales ca icon al frumuseții pe ecrane, spre deosebire de Berenice Bejo care este uau. M-a emoționat, deci merită văzut.

De vreo două luni mă chinui să citesc Cucul și Pupăza de Will Self. O carte care a început interesant și care îmi trezește interesul, după care mă pierde. E o relație sinusoidală între noi două, dar cred că am s-o părăsesc. Mi-e dor să citesc un roman bun, interesant. Cu personaje, cu drame, transformări și povești. Așa că aștept recomandările voastre.

Citesc despre alții și uneori aș vrea să citesc despre mine. Mai am timp.
Vin filme bune la festivalul B-EST.

Am făcut o pasiune pentru Urma – Cine iubește și lasă, dar sunt cunoscute obsesiile mele. O să-mi treacă și asta.

Am văzut Visul dupa Shakespeare montat la Godot. Și merită văzut pentru că nu-ți sparge capul, ci pentru că te antrenează vizual, te amuză și te scoate din bula cotidiană în care totul e în alb și negru. A, plus că apare Silvian Vâlcu la bustul gol și așa ceva nu trebuie ratat. Hehe.

Am o viață interesantă. Uneori. Atât de interesantă încât pe la doișpe-unu noaptea am mers la Fire și am mâncat mici cu cartofi prăjiți, muștar și murături. Cartofii erau din ăia congelați, dar ce mai contează când murăturile erau geniale? Deci da, se poate să găsești așa ceva la miezul nopții în Centrul Vechi din București. Ura!

Îmi place BeWhere. Și varianta online și varianta print și cred că mi-ar plăcea să scriu pentru ei.

Foto

Am văzut filmul Like Crazy, povestea a doi îndrăgostiți care nu se termină cu happy end. Sau cel puțin așa am înțeles eu, finalul fiind unul deschis, totul lăsat la discreția privitorului. Eu și trecutul meu am concluzionat că s-a terminat, imediat după genericul de final sau poate câteva luni mai târziu. Cum se termină toate, nu?

În iubirile pasionale, ușor bolnăvicioase, vor exista întotdeauna victime colaterale pe care uneori le numim cârje. Oamenii ăia care ne iubesc exact cum suntem și care suferă când devenim absenți. Oamenii ăia capabili să depășească și să astupe găurile noastre, doar-doar o să avem ochi și pentru ei. Ăia care pleacă de fiecare dată când marea iubire se întoarce înapoi. Și care vin imediat după ce marea iubire s-a decis să părăsească perimetrul. Ăia care așteaptă să vedem lumina din ei și care așteaptă să-i iubim, măcar puțin.

N-am prea fost victimă colaterală, cred. Ori n-am avut niciodată suficientă stăpânire de sine și răbdare să aștept. Am mers, am luat, am consumat și m-am cărat. De fiecare dată tot mai rece, dar niciodată imună. N-am să pot iubi niciodată pe cineva care nu mă iubește pe mine. Pot fi îndrăgostită, pot avea obsesii și pasiuni, dar să fiu doar în timpul liber… n-am cum. Însă, în orgoliul meu tâmpit și-n mintea mea nevrotică, aș vrea să-l întâlnesc pe ăla care ar face asta pentru mine. De fapt, l-am întâlnit și degeaba. Nu merge nici așa.

Nu mai știu cum funcționează poveștile, știu doar că se termină. Tocmai de aia avântul meu e limitat, aproape de zero. O, da, sunt o negativistă în ceea ce privește relațiile de iubire. Că-mi dau seama că nu pot atinge niciodată idealul și că-mi dau seama că-s atât de pragmatică încât definesc aproape tot. Lucru care intră oarecum în contradicție cu spiritul meu rebel.

Tânjesc după altceva. După consumul intens, în doze scurte. Tânjesc după poveștile-videoclip în care să n-am timp să gândesc, după luat pe sus și fugit în lume. Tânjesc după altceva decât stat acasă-n pat și uitându-ne la filme. Auch! Mi-a zis cineva mai demult că-s sinusoidală ca stare, ceea ce nu e total incorect. Doar că nimeni nu e fidel unui singur traseu, de aia există tentații la tot pasul.

Cert e că-mi place mai mult acum decât atunci. Parte din maturizare, defectele omului care vrea să trăiască totul ca pe o experiență ca să aibă ce să pună pe hârtie și în imagini, nevoia de a nu mă sufoca în mediocritate? Cine știe să-mi răspundă? Nimeni. Nici măcar eu.

E vineri. Sunt singură-n casă. Beau mult ceai, ascult Wild Beasts – Albatross și evit să mă gândesc.

HugsLovePeace
>.<

Foto: http://www.salon.com

Păi n-am să neg că ai rămas o bucățică de ciob ce-mi șade înfiptă în creier.
Și n-am să neg, de asemenea, că ai fost o vreme partea aia bolnavă la care mă raportam ca să-mi dau seama că trăiesc.
Un fel de ciupit în filmele proaste.

Cum n-am să neg că-s atrasă de toți dubioșii, care au abilitatea de a mă cuceri și fascina prin simpla existență.
Poate asta pornește dintr-un complex al meu, din frica de mediocritate și din lipsuri. Sunt un om normal și câteodată mi-ar fi plăcut să fiu anormal. Nu știu s-o explic pe asta, depinde de context.

Sunt epuizată fizic și emoțional. În ultimele zile am muncit la filmul meu. Din care am tras o parte și ale cărui filmări se încheie marți. E o senzație de ușurare îmbinată cu regret. E cel mai matur scenariu și cea mai matură abordare de până acum. Și e și cel mai sincer moment în care am pus pe tavă totul despre mine, despre cine n-am fost și despre cine aș fi vrut să fiu. Și aș vrea ca lumea să înțeleagă asta și să nu scormonească în adâncuri.

Uneori am senzația că refuz să trăiesc.
Poate asta fac. Din tot felul de temeri.
Iau oameni și îi analizez până rămân goi.
Și caut să văd cum funcționează. Pe unii îi invidiez pentru nonșalanța cu care pur și simplu trăiesc, pe alții îi compătimesc. La mine mă uit mai rar. Nu simt nevoia să mă salvez, ci mă bucur de cine am devenit.

Scriu aiurea că am creierul obosit.
Creier care vrea să muncească până la epuizare și care vrea să se îmbibe cu puțin alcool.
Creier care nu mai vrea să se iluzioneze că simte.

Noapte bună,
r.

Au încremenit copacii înghițiți de gheață. Au încremenit și zâmbetele pe fețele trecătorilor. Am încremenit și eu în mijlocul unui oraș prea mare, prea alb.

Și m-aș lăsa înghițită de inerția vieții, dar nu am curajul ăsta. Așa că înfig mâinile-n buzunare, dau muzica tare-n căști și mă lupt cu nămeții. Asta am făcut de când mă știu, am luptat. Cu oamenii, cu principiile, cu demonii mei și ai altora, cu iubirea, cu propria-mi minte.

Sunt complicată și nu este o declarație a valorii. Uneori mă prind în lianele minții mele îmbârligate și mă trezesc legată. Și atunci o iau de la capăt. Desfac. Refac. Și ca nouă mă arunc în brațele sorții. Cercul vicios al omului care nu stă niciodată.

Mă întrebi dacă-l iubesc. Nu! Crud, sincer și sfâșietor.
Dar tot eu revin amorțită și îți spun că e mai bine așa. Dacă l-aș iubi s-ar transforma totul și aș încerca să-l schimb. Aș avea așteptări. Ar fi fluturi în stomac și nevroze la ceas târziu. Că eu nu știu să iubesc altruist, eu iubesc egoist și posesiv, dacă asta se poate numi iubire. Mă arunc și mă sufoc, mă leg, mă dezleg. Nu-l iubesc pentru că mi-e frică. Și nu mi-e rușine s-o spun. Mi-e frică de mine și de ceea ce face din mine sentimentul ăsta.

Aș fi putut să fac o mulțime de lucruri, dar nu le-am făcut. Ele se fac atunci, nu ani mai târziu când nu mai au nicio valoare. Aș fi putut să învăț mai mult, să citesc mai mult, să văd mai multe filme, să călătoresc mai mult. Totul cu minus acum. Dar nu mă sperie asta, am rezervat bunătate de cărți și filme pe care să le savurez la bătrânețe. Că plimbări cu troleul de la un cap la altul n-am de gând să fac. Și nici să am grijă de copii/nepoți sau ce-oi avea-n ogradă.

M-am lipit iar de oameni cu care construiesc de la zero relații de prietenie. Dar de data asta mă bazez pe alte principii și nu pe cele de adolescent sectant disperat să facă parte dintr-o gașcă. Și când mă gândesc la ei zâmbesc. Așa, dintr-o dată. Că-s oameni buni și frumoși. Și-s ai mei, cu mine.

Am văzut Habemus Papam. Și am rămas cu un nod în gât și cu ochii scăldați în lacrimi. Nu m-au atins zonele religioase, dar m-a atins drama omului trezit la viață în mijlocul ei. Drama omului disperat după trecut în punctul în care habar nu are ce a fost și ce e. Și am și râs, un râs ciudat de situații bizare create de oameni triști și speriați.

Frica domnește în jur. Frica de singurătate, de eșec, de Dumnezeu, de viață, de moarte, de iubire, de oameni. Frica e rea, dar inexplicabilă. Dacă aș putea alege să dispară un sentiment, ăsta ar fi. Și lipsa fricii ne-ar face cu adevărat liberi.

HugsLovePeace
>.<

N-am mai ieșit, dar sunt vehementă-n gânduri, deci sper că pot susține și-n absență.

N-am timp de romantism, la ușă bate sesiunea, bat filmele ce strigă să fie făcute, se bat ideile care să ajungă prima pe foaie. Pe lângă toate cele, bate la ușă iarna și mă bucur într-un fel, zgribulită-n stație. Că mi-era dor de ea. Se apropie și proiectele. Se aliniază planetele financiare, de s-ar alinia de tot ca să fie bine, ce frumos ar fi.

Simțeam nevoia să raportez starea asta. S-o notez undeva ca să nu treacă neobservată la catastif. Ea e-n venele mele, dar parcă prinde contur daca e transformată-n vorbe.

53. număr magic.
4-5 țigări pe zi
alcool în cantități reduse că și-așa sunt amețită
și sport. ardem ardem ardem.

O să fie un an genial!

HugsLovePeace
>.<

Că tot mi se reproșează că nu-mi arăt arta. Ufffa.

6 decembrie de la 9 dimineața începe programul:
Ultima zi de vară – ficțiune, digital

7 decembrie de dimineață de pe la 9, ziua cu documentarele:
Andrei Ion și Versus

și de pe la cinci:
Desculți în parc
2011, peliculă, 35 alb-negru

mai multe informații despre program

Intrarea este liberă.
Cinema Studio

HugsLovePeace
>.<