Evergreen

În fiecare zi îmi notez câteva fraze (în gând sau pe telefon), dar până ajung acasă îmi pierd interesul pentru ele. Acasă mă curprinde lenea și mă învăluie cu brațele ei tandre și totuși puternice, mă aruncă-n pat cu laptopul în poală și somnul vine și-mi descântă până pic în vraja lui.

A doua zi încep de la capăt.

Aș fi vrut să vorbesc despre femeia contemporană dar nu woman like a man, gen, ci despre aia căreia îi place să doarmă singură. Aș fi vrut să vorbesc despre regia de film și de ceea ce simt eu pe un platou de filmare. Aș fi vrut să vorbesc despre sentimentul eșecului mai puternic decât cel al succesului. Despre filmul meu la care lucrez din decembrie și de care mi-e frică de mă ia cu leșin și de care mi-e dor fără să-l cunosc. Aș fi vrut să scriu despre Habemus Papam și despre El Premio, despre filme mișto și mai puțin mișto. Aș fi vrut să vă mărturisesc că-s o ignorantă și n-am mai citit de secole, dar de două nopți o strâng la piept pe Harper Lee și mă chinui să nu-i sufoc pasărea cântătoare.

Aș fi vrut să scriu despre iubire și despre oameni frumoși, fericiți, dragi mie. Și să vă chem să dansăm sâmbătă. Să mergem mulți și să dansăm ca nebunii. Să sărbătorim că a luat Alexa licența, că a mai trecut o sesiune, că poate vine primăvara, că nu ne place ziua îndrăgostiților, dar asta e, nu avem ce face decât să nu ne pese. Aș fi scris despre golul lăsat în urma absenței dorului, un gol care mă împlinește, un dor care nu ar fi trebuit să fie niciodată.

Multe. Mărunte. Mari bulevarde. Mici străduțe.

Dar ajung acasă frântă. Și mă așez în pat. Cu laptopul în poală. Cu muzica de pe youtube. Cu netu și facebooku. Și ațipesc cu frazele-n gând… aș fi putut să…

HugsLovePeace
>.<

Au încremenit copacii înghițiți de gheață. Au încremenit și zâmbetele pe fețele trecătorilor. Am încremenit și eu în mijlocul unui oraș prea mare, prea alb.

Și m-aș lăsa înghițită de inerția vieții, dar nu am curajul ăsta. Așa că înfig mâinile-n buzunare, dau muzica tare-n căști și mă lupt cu nămeții. Asta am făcut de când mă știu, am luptat. Cu oamenii, cu principiile, cu demonii mei și ai altora, cu iubirea, cu propria-mi minte.

Sunt complicată și nu este o declarație a valorii. Uneori mă prind în lianele minții mele îmbârligate și mă trezesc legată. Și atunci o iau de la capăt. Desfac. Refac. Și ca nouă mă arunc în brațele sorții. Cercul vicios al omului care nu stă niciodată.

Mă întrebi dacă-l iubesc. Nu! Crud, sincer și sfâșietor.
Dar tot eu revin amorțită și îți spun că e mai bine așa. Dacă l-aș iubi s-ar transforma totul și aș încerca să-l schimb. Aș avea așteptări. Ar fi fluturi în stomac și nevroze la ceas târziu. Că eu nu știu să iubesc altruist, eu iubesc egoist și posesiv, dacă asta se poate numi iubire. Mă arunc și mă sufoc, mă leg, mă dezleg. Nu-l iubesc pentru că mi-e frică. Și nu mi-e rușine s-o spun. Mi-e frică de mine și de ceea ce face din mine sentimentul ăsta.

Aș fi putut să fac o mulțime de lucruri, dar nu le-am făcut. Ele se fac atunci, nu ani mai târziu când nu mai au nicio valoare. Aș fi putut să învăț mai mult, să citesc mai mult, să văd mai multe filme, să călătoresc mai mult. Totul cu minus acum. Dar nu mă sperie asta, am rezervat bunătate de cărți și filme pe care să le savurez la bătrânețe. Că plimbări cu troleul de la un cap la altul n-am de gând să fac. Și nici să am grijă de copii/nepoți sau ce-oi avea-n ogradă.

M-am lipit iar de oameni cu care construiesc de la zero relații de prietenie. Dar de data asta mă bazez pe alte principii și nu pe cele de adolescent sectant disperat să facă parte dintr-o gașcă. Și când mă gândesc la ei zâmbesc. Așa, dintr-o dată. Că-s oameni buni și frumoși. Și-s ai mei, cu mine.

Am văzut Habemus Papam. Și am rămas cu un nod în gât și cu ochii scăldați în lacrimi. Nu m-au atins zonele religioase, dar m-a atins drama omului trezit la viață în mijlocul ei. Drama omului disperat după trecut în punctul în care habar nu are ce a fost și ce e. Și am și râs, un râs ciudat de situații bizare create de oameni triști și speriați.

Frica domnește în jur. Frica de singurătate, de eșec, de Dumnezeu, de viață, de moarte, de iubire, de oameni. Frica e rea, dar inexplicabilă. Dacă aș putea alege să dispară un sentiment, ăsta ar fi. Și lipsa fricii ne-ar face cu adevărat liberi.

HugsLovePeace
>.<

Cred că mi-e dor să scriu în fiecare zi câte ceva. Să aștern cuvinte menite să-mi aducă niscaiva ordine-n gânduri. Dar deschid rar paginile și mă pierd în alb. Și degetele pare că-mi sunt încrucișate și gândurile dispar brusc sau vin de-a valma. Și uite-mă cum scriu – iar – despre faptul că nu scriu.

Nu-s Pasărea Phoenix și nu renasc din propria cenușă, chiar dacă multă vreme puteam să jur că-s făcută din aripa ei. După fiecare șut un cur nu fac țop înainte. Ci rămân locului. O vreme. Până mă dezmeticesc.

După fiecare șut în cur nu am devenit mai puternică și n-am învățat aproape nimic. O să învăț peste câțiva ani când rămân doar amintiri și eu mă pot detașa într-un observator obiectiv. Până una-alta îmi pare că sunt la fel de naivă/idealistă ca acum niște ani.

Oamenii mă contrazic și-mi mărturisesc că, în sfârșit, văd în mine femeia și nu copilul.

Sunt un om vindecat. Măcar atât. Și nu mă plâng de palmele-n freză, probabil au venit într-un context favorabil și probabil că le-am cerut.

Uiiiiii… ninge și e vijelie. Și mie-mi place, chit că e zăpadă radioactivă și e udă și rece. Mi-ar plăcea să merg duminică să mă tăvălesc în ea. Și să mă dau cu sania. Care vii?

Am ajuns în ziua în care nu mai dau vina pe nimeni pentru cine sunt. Nici pe ai mei, nici pe prieteni și nici pe iubirile eșuate.

Am mai dat 3 examene. Azi. Și au mai rămas doar 4.

În filmele polițiste omul cel mai blând este criminalul. Așa e și-n viață. Cel mai apropiat ți-o dă cel mai tare de lumânări. Dar există reversul medaliei. Și-o karmă. Și un echilibru. Și pentru fiecare șut în cur sau palmă-n freză, există momentul când durerea ta va fi anulată de durerea celuilalt. Că da, funcționăm pe sistemul ăsta și nu pe ăla de întoarce și celălalt obraz.

So darling, cheers!

E bine. Să vă fie bine.

HugsLovePeace
>.<

Se mărită lumea. La fel de des cum divorțează. Face sex neprotejat, deci copii. Ca mai apoi să umple rețelele sociale cu pozele lor. Frumos. Mna, ce să zic? E loc public, cumva. Mă uit uimită la filmulețe cu ecografii. Și ascult bătăile inimilor copiilor altora. Nu mă întristează cu nimic, doar îmi confirmă faptul că aș fi o mamă psihopată. Dar nu-mi mai induc stări și nici nu mai zic ceva de asta că-mi sar oamenii-n cap și nu mai am forță să susțin teoriile mele.

Vorbeam cu C. la telefon și ne plângeam că suntem niște japițe, niște femei rele, bătute de soartă, dar cu coada pe sus. Pe de altă parte mergem spre zona contaminată cu eșec și depresii, pe de alta respingem partea mișto a vieții ca să facem apoi pogo-n capetele noastre. Dar e bine așa. Viețile sterile, departe de angoase nu ne atrag.

Nu simt nevoia să fac parte dintr-un grup anume și nici să împărtășesc părerile celorlalți. Slavă cerului că am început să am încredere în gusturile mele și-n mintea mea, alminteri mă înghițea turma. Mai nou aud că-s arogantă, ceea ce mă amuză și nu mă intrigă, cum probabil s-ar fi întâmplat pe vremea când chiar îmi păsa de ceilalți. Am selectat. Au rămas cei care merită. Am fost selectată. Dacă am meritat am rămas. E natural.

Uneori mă întreb dacă există pms cu adevărat sau așa-s eu. Teribilă personalitate!
Nu simt nevoia să-mi etalez relația. Poate aici. Uneori. Când devin melancolică.

Am primit catalog cu produse de crăciun. M-a luat o febră interioară.

E bine.
Sunt un om plictisit de ceilalți. Veniți cu ceva nou. Altfel nu mai veniți deloc. Măcar o vreme.

overandout.

hugslovepeace
>.<

Orice întâmplare, poveste, om devine automat obiect de studiu. Nu mă pot abține să nu analizez viețile altora. Și dacă un personaj este interesant încep să iau din el și să pun în mine ca să văd cum e. De aici și tumultul existențial absolut genial.

Așa am făcut cu tine. Am fost fascinată la început și mai apoi intrigată de ceea ce presupun că ești, de mintea ta ascuțită, de răceala cu care exiști, de zidul pe care-l așezi între tine și ceilalți, de ritmul tău, de relaxarea ta, de sexualitatea ta ciudată, de tot.

Am început să fiu tu. Să iau din principiile tale și să mi le asum. Să gândesc ca tine. Să încerc să simt ca tine, deși am senzația de multe ori că pur și simplu nu simți. Am început să transform teoriile în practică și să sap adânc în tot ce însemnam eu înainte de tine. Să caut însetată în mine tot ce am crezut că pot să-ți dau ție. Și tu să primești. Și eu să dau. Și tu să-mi dai. Să fie o simbioză a minților și trupurilor noastre din care să creștem. Legați.

E ciudat cum am ajuns aici. Abia acum conștientizez haosul. Și e ciudat pentru că nu mi-a plăcut niciodată felul tău de a  fi. L-am admirat tocmai pentru că-s incapabilă să-l am, dar nu mi-a plăcut. Și-am ajuns s-o fac așa cum ajuns junkiștii să-și bage multe bile-n venă.

Ori poate așa sunt eu și acum m-am descoperit. Poate așa am fost dintotdeauna, dar m-am lăsat prinsă-n chingile altora crezând că așa e mai bine. Poate tu doar ai scormonit ce exista deja și eu am luat-o la goană. Poate acum am curajul să mă asum pe mine, femeia fără conștiință și moralitate. Poate e doar o perioadă.

Și deși te-am jelit și te-am vrut crunt, mă bucur că am venit spre tine. Mă bucur că ne-am jucat. Mă bucur că fără să ai habar ai trezit în mine focul ce ardea mocnit. Acum e timpul să aleg. Să las deoparte tot ce am luat din tine și să las să se formeze nimicul.

E o lecție aici.
N-o să mai fiu altcineva din disperarea unei îndrăgosteli absurde. O să fiu de fiecare dată altcineva de dragul aromei vieții altora. O să fie alegerea mea, lucidă și nu panica momentului.

Mă interesează poveștile, oamenii, întâmplările ca obiect de studiu pentru ceea ce fac. Pun de la ei și de la mine și ies mesajele, gândurile, ideile.

Viața asta n-o să treacă pe lângă, ci prin mine.

HugsLovePeace
>.<

Foto

În ultima vreme o ard ca pasăre de noapte. Nu pentru că mă destrăbălez prin cluburi sau mă plimb romantic cu vreun dude de braț, ci pentru că-s la o filmare despre care nu intenționez să comentez nimic. Decât că (tipic mie) am cunoscut niște omi mișto de tot cu care o să se tot întâmple lucruri mai încolo și că dimpreună suntem toți cârpiți de somn și rupți în figură.

***

Când nu mai pot, renunț. Renunț să-mi alimentez iluziile. Și îmi fac bocceluța după care mă îndrept spre alt punct de destinație. O fi mișto drumul, dar aș vrea să mă și așez. Nu contest că și popasurile au frumusețea lor, dar scopul final este destinația și plenitudinea finalului călătoriei.

M-am jucat cu niște cărți de zen tarot. Analizându-mă mi-am dat seama că mi-am pus o minimă speranță în fiecare carte trasă cu mâna stângă. Am tras cele mai mișto cărți începând cu Îndrăgostiții și terminând cu Înflorirea. Nu mă pricep, dar persoana care le are mi-a zis thumbs up. Nu cred în totalitate, am rezonat cândva cu zona asta și parcă m-aș întoarce, dar nu am o înclinație spirituală în sinele meu, ci pornesc mai  mult rațional. Și tot rațional trebuie să fac research și să găsesc cea mai bună variantă pentru construcția mea. Ori inventez una.

***

După cum bate vântul. Când mă arunc în brațele destinului, când mi se pare că ne luăm la trântă.

Dorm foarte puțin. Aș fi vrut la mare. Nu am bani. Fumez cumpătat – tot răul spre bine. Șuvița de păr alb e bătută de vânt. Aștept toamna. Toamna se așează inima. Îmi plac îmbrățișările. În care să-mi pun capul pe umărul cuiva. Și care să zâmbească atunci când fac asta.  Zboară timpul. Probabil mâine o să mă trezesc în luna octombrie. E încă vară. E plăpândă, dar e. Se retrage timid…

Incoerența e cuvântul de bază. Cearcăne al doilea. Grupamarecafea. Răsărit. Lumina albastră. E doar un început.

Ah, am uitat să-ți spun… noi doi suntem meniți, dar nu acum. Așa spun cărțile… Fac bocceluța și plec în căutarea ta. Așteaptă-mă…

HugsLovePeace
>.<

 Foto

Știu că se spune că fiecare început înseamnă automat ceva nou. Mie mi se pare fals. Nu avem niciodată șansa începutului. A, ba da, o singură dată, atunci când suntem născuți. În rest, suntem la fel de vechi cu fiecare nou gustat.

Sau poate de două ori, ca să fiu indulgentă… atunci când murim, dar nu s-a întors nimeni să ne povestească pățaniile de după.

***

Începi un job nou, dar porți cu tine cunoștințele de la joburile vechi.

Începi o relație nouă, dar ai la purtător însemne pe care n-ai cum să le ștergi, gesturi care te-au format, întâmplări care ți-au creat o percepție proprie a realității.

***

Totul e fascinant atunci. Suntem însetați și entuziaști pentru că ne bucurăm de strălucirea emoției. Cu timpul se așează praful și scade și interesul nostru. Avem senzația că ne naștem cu fiecare început, asta e firea noastră, ne alimentăm cu idei pentru a putea păși mai departe. Altfel, am fi ca șoarecii de laborator.

Eu.

Cu timpul am renunțat la entuziasmul noului. Nu-s sceptică, dar sunt pe-o linie calmă a faptelor. Nu-s omul palpabilului, ah, tocmai eu, veșnica înamorată, dar cred atunci când văd. Nu mă tem de nou, deși se spune că taurii nu-s fanii schimbărilor, dar nu pot să spun că mă avânt cu elan.

Cu timpul m-am tot schimbat și am ajuns la concluzia că nu pot fi altcineva decât sunt. Nu pot fi o curvă fără inimă, nu mă pot juca cu sentimentele oamenilor, nu pot să mint și nici să fiu ipocrită – prefer să tac și să mă fac că nu aud. Nu-mi plac compromisurile, dar le fac în limita a cine sunt. Nu cred în zeități absurde și nu mă închin la icoane, dar încerc să am o conduită care să nu lezeze inimi. Mi-e suficient cât să dorm noaptea liniștită.

Am călcat strâmb. De multe ori. Și știu ce-am învățat din tot. Nu trag linie. Nu mai număr. Dar mă uit la mine și port cu mândrie toate însemnele trecutului meu. Sunt cine sunt și nu mă dezic de mine.

HugsLovePeace
>.<

Foto 

*viața la cort* de Evergreen

Noroc c-am stat puțin, altfel cred că-mi pierdeam orice direcție. Îmi place confortul. Îmi place spațiul. Îmi place buda la 2 metri de mine și nu la o distanță considerabilă, mai ales dacă e noapte și beznă. Îmi place apa caldă, dar aici am făcut duș cu strigături: scurt și la obiect. Apa rece pe pielea încinsă e din alt film. Noroc că am avut un cort cu ferestre sau așa le ziceam eu. Altfel mă asfixiam. Până la urmă am dormit la umbră în fața lui. Pe izopren și prosop. Și când te gândești că am crescut la țară…

Și ar mai fi, dar nu mai contează. Am supraviețuit!

Când eram mică visam să fiu cu un băiat dintr-o trupă. Era așa… adolescentin. Și mă puteam fițoși pe la diverși că ăla de pe scenă e cu mine. Acum nu mai visez la asta, deci poate să se întâmple.

Ce a fost diferit? Oamenii. Ne-am trezit că împărțim plaja și gândurile cu oameni din muzică, elefantul bizar Ștefan, Septimiu DaDa și Andu de la The Mob. Cum o fi fost? Interesant… Și chiar sunt mișto!

Am avut o sută de filme pe retină și alte o sută de chestii trăite care ar fi dat bine aici pe blog. Le-am uitat. Au contat atunci, acum sunt pierdute-n creier pe undeva. Probabil vor reveni la momentul lor.

Sunt tuciurie. Ah, dar ce-mi place! Nu m-a interesat nimic în aceste zile. Nici jegul vămii, nici cocalarii, nici valurile, nici algele, nici dansul pe mese, nici apus și nici răsărit.

Băi, colac peste pupăză, am ars-o mișto vara asta. Știu că nu s-a terminat, dar pentru mine e cam pe sfârșite că deh… Să nu ne turnăm și-n cap.

Ah, nu m-am întorc cum am plecat… ci puțin in love, dar de data asta o țin doar pentru mine.

HugsLovePeace
>.<

Obișnuiam  să număr absențele, acum mă bucur de prezențe.

Bem bere. Stăm în noapte. Aberăm. Orice ți-aș spune ține de tine că așa-i viața. De aș trăi-o eu pe a ta, probabil că aș fi altfel.

De-aș fi tu, m-aș iubi cumplit de tare. De ce nu?

N-am picat în nicio groapă, doar că uneori mă întreb de ce am senzația că suntem împotrivă,  când ne-ar fi cel mai ușor să fim împreună. Doar că ne încăpățânăm ca toți oamenii planetei. De ce suntem parte din toți oamenii planetei, de ce nu putem noi fi altfel? A, pentru că nu există noi. Mă scuzi, mă retrag.

Merg pe străzi știute și mă simt străină. Văd oameni pentru care aș fi mutat munți și mă înspăimântă inabilitatea mea de a simți. Sunt amorțită. Scutul antiemoții își face treaba, doar că uneori devine independent.

Mi-e teamă. Cam atât.

hugslovepeace
>.<

10. Apreciez teribil oamenii care nu-și arată emoțiile

Deși par seci, mie mi se pare o dovadă supremă de autocontrol. Când eram mai micuță mă descurcam grozav la vorbitul în public sau la controlarea emoțiilor. Cu timpul, m-am transparentizat, mă înroșesc, îmi tremură vocea și probabil și genunchii, îmi vine să vărs sau am un mare gol în stomac care se tot plimbă până-n gât. Da, nu-mi pot controla emoțiile și mă supără asta. Noroc că nu mă emoționez foarte des…

9. Îmi iubesc libertatea

Și respect spațiul și libertatea celuilalt, de aceea n-am să înțeleg niciodată persoanele care susțin că nu pot trăi fără omul de lângă și care-s sufocante în comportament, care nu ies cu altcineva decât cu ea/el sau care își focusează atenția doar în direcția asta. Devine o povară pentru celălalt… și numai povară n-aș vrea să fiu.

8. Prioritățile-n cuplu

Când celălalt nu are chef să iasă cu rolele-n parc, o iei personal. Că nu te iubește, că nu ești o prioritate că etc. Oh, well, been there, numai că acum sunt pe altă baricadă. Și dacă iese, oricum o să fie nasol și o să-ți reproșeze mai târziu asta. Nu e nimic personal, sunt zile și zile… ori facem ceva împreună, ori separat. Nu are nicio legătură cu faptul că nu te iubește. A iubi nu înseamnă a face sacrificii, ci a funcționa pur și simplu.

7. Îmi plac tipii romantici

Dar dacă transformă asta într-un scop și devin demonstrativi, am impresia că nu mai este vorba despre mine, ci despre ei. Mie mi se pare normal să fie despre amândoi, nu doar un element de bifat. Flori, ciocolată, plimbare romantică cu barca, lumânări, muzică-n surdină – checked. Ca să nu mai spun că mă lasă rece clișeele și-s pretențioasă…

6. Stau pe facebook

Nu intru de o mie de ori, nu pierd nopți uitându-mă la pozele oamenilor, ci acord atenție celora care mă interesează. Din 700 cunosc vreo 300, dar nu am relații cu toți. Cum ar fi? Însă nu știu cum funcționează să te combini pe facebook. Ori sunt eu prea tradiționalistă, ori nu știu care e treaba. Și-s curioasă… Și când aud tot felul de povești cu oameni care s-au cunoscut pe fb, mă întreb la profilul meu de ce nu bate nimenea?

5. Drama în iubire este imensă

Dar n-aș putea vreodată s-o așez pe locul I într-un top. De aceea poate nu-s atât de receptivă la astfel de probleme, pe care le înțeleg și cu care empatizez… raportându-mă la mine, la felul meu de a fi, la încăpățânarea mea și la ce am trăit de-a lungul timpului, n-am să-mi permit vreodată să sufăr exagerat din cauza unui bărbat și nici n-am să agonizez, cum n-am să mă umilesc vreodată implorându-l să se întoarcă la mine. Ținând cont de faptul că abia-mi permit să plâng, cel mult pot agoniza literar… aici, pe blog.

4. Schimbarea la comportament atunci când cunoști un om

Într-adevăr, te modelezi, capeți din ticurile celuilalt, descoperi că-ți plac lucruri de existența cărora poate nu știai, devii interesată de pasiunile lui, dar de aici până a te schimba aproape radical, deși superficial, pentru a fi omul pe care celălalt și-l dorește, mi se pare nedrept. Te renegi pe tine. Te dai deoparte și capeți o formă care nu-ți aparține, doar ca să-i faci pe plac. Acest teatru nu e de durată și nu va reuși niciodată. Da, te poți finisa pe alocuri și da, îți poți aduce îmbunătățiri, dar te schimbi pentru că asta simți, nu pentru că celui de lângă tine nu-i placi.

3. Mi-e greu să înțeleg oamenii care nu merg mai departe

N-oi fi eu persoana cu conștiința cea mai curată și poate nu-s întocmai împăcată cu tot ce am trăit, dar să te ții scai de cineva din trecut sau să-ți alimentezi senzațiile cu cineva inexistent, doar pe baza unor proiecții… e grav. Da, iubirea în absență devine obsesie, dar e boală. După ce închei o relație, îți trebuie niște timp să o închei la toate capitolele. Dar după ce te-ai curățat, ei bine, ești ca nou pentru ce vine. Nu e drept să porți bagaje, nici pentru tine și nici pentru cel cu care urmează să împarți ceva. Poate de aia nu mi se pare nimic absurd că plec la mare cu doi dintre foștii iubiți, pe care-i iubesc și respect în continuare, dar cu care am tras linia.

2. Mi-au trebuit niște ani să înțeleg că nu iese niciodată conform planurilor

Dar niciodată. Nici la capitolul iubire, nici la capitolul carieră. E pe aproape întotdeauna. De aia nu mă mai plâng că aș vrea să am o relație. Când am avut una, am vrut să gust aventura femeii singure și mi-am imaginat, o, dar câte nu mi-am imaginat. Ajunsă-n ipostază, mi-am dat seama că realitatea cu imaginația… nu se întâlnesc decât rar. Deci nu am așteptări… mmm, deci încerc să nu am așteptări… nu-mi iese tot timpul.

Am vrut să lucrez în nu știu ce domeniu… am ajuns să lucrez. Am realizat că nu e ceea ce am crezut eu că e, am mers mai departe. N-a fost ușor, mă atașez imediat de oameni, spații, obiecte (eu sunt genul a avea), drumul până acolo etc. La un moment dat mă voi așeza și în privința asta…

1. Mă îndoiesc

Că voi putea să am relația sau să trăiesc iubirea pe care mi-o imaginam în adolescență. Cea cu drept de viață și de moarte. Nu-s construită așa și nu am cum să mă sucesc, doar să-mi satisfac o imagine. Cum nu cred că voi întâlni bărbatul care să mă dea gata… pentru totdeauna. Și mă îndoiesc că voi putea să mă căsătoresc vreodată din tot sufletul, voind mereu să mă știu liberă. Mă îndoiesc că voi face copii cu inima împăcată. Mi-e frică de ei, mi-e frică de constrângerile care vin și de dependența mea de mamă.

Probabil că toate vor decurge normal, în ciuda zbuciumurilor mele de femeie rebelă. Probabil că la 30 de ani îmi va ticăi atât de tare ceasul biologic, c-o să ajung în stadiul disperării. Și probabil că mă voi căsători cu rochie albă și voi face trei copii ale căror nume vor fi românești și nu nebunii gândite acum. Și probabil că nu voi fi cea mai fericită femeie din lume, dar voi avea conștiența că fericirea nu se cuantifică și nu se spune.

Până atunci, însă, pot să mă întid pe plajă și… atât (muzică)

HugsLovePeace
>.<