Evergreen

Eu i-am obișnuit pe oameni să nu mă ocrotească. Să dea în mine până obosesc. I-am obișnuit să știe că orice ar fi, pot trece peste asta. Că am la mine puteri supranaturale de vindecare. Că pot! Eu i-am obișnuit pe cei de lângă mine să mă uite. Să nu se gândească la ce simt. Dacă lor le e bine, mi-e și mie. Eu i-am obișnuit să fie absenți și prezenți atunci când vor ei, nu când am eu nevoie. Că nevoia se duce cu timpul sau cu berea, depinde. Eu i-am obișnuit să nu mă asculte, ci să se gândească la ei prin mine. Să mă dea deoparte pentru a reflecta în ei înșiși.

Eu am greșit.

Oamenii mă văd numai zâmbet. Om ușor care trece prin viețile lor. Mă văd fluturaș glumeț, prostuț, răsfățat. Iar dacă devin serioasă mă întreabă dacă sunt bine. Sunt bine și când nu râd.

Ei mă văd cum vor ei și iau din mine ce consideră că li se cuvine, deși eu nu mă cuvin nimănui decât mie. Mie nu-mi plac oamenii orbi, cei care nu pot trece peste propriile limite. Nu-mi plac oamenii captivi în propria condiție.

Visez la ziua-n care o să mă întind pe nisip. Și-o să uit de toți și de toate. La ziua-n care soarele, marea, berea și țigara mă vor acompania în călătoria mea. La ziua în care o să iubesc cu tot sufletul meu și-o să fiu fericită, măcar puțin. La ziua în care n-o să-mi fie frică să mă las ocrotită. La ziua în care cel de lângă mine îmi va anticipa mișcările și mă va iubi pur și simplu. Pentru că exist. Și eu îl voi iubi doar pentru că mi-e.

Mi-a spus cineva că ar trebui să mă obișnuiesc cu respingerea. Că asta e meseria aleasă și că se întâmplă. Mă obișnuiesc, dar asta nu înseamnă că nu mă doare.

Visez la ziua în care cineva mă răpește și mergem la mare. Mi s-a întâmplat o dată și a fost genială experiența. Era toamnă și frig și plaja pustie. Eram doar noi doi și nu știam încotro ne îndreptăm. Stăteam zgribuliți, beam șampanie și ne uitam la stele. Copii.

N-am să știu niciodată care e drumul corect. Sentimentul care trebuie. Gândul care merită. Alegerea bună.
N-am să știu niciodată cum ar fi fost să fie sau cum o să fie.

Mi-e dor să fiu iubită. Curat.

hugslovepeace
>.<

Sunt o indragostita… Iubesc marea indiferen de anotimp. Ma simt in siguranta. In liniste. Si totodata tentata sa ma arunc in bratele ei. Ca-n ale tale. Dar tu zbori cu vantul. Si ti-e bine oricum. Sunt un om ravasit de viata. Si-mi place s-o provoc pana cad lata. Vagauna mizeriei e tamaduitoare.  Si mereu altfel. Degeaba invat daca totul se schimba.

As fi vrut sa fie mai multe cuvinte. Ideile se izbesc de suflet si se pierd pana la degete. Tresar. Se plimba fiori reci pe sira spinarii. Gandul la tine ma copleseste. As vrea sa-l evit. As vrea sa nu ma las tentata de labirintul mintii tale. As vrea sa nu mai simt acut sa te descopar. As vrea sa te uit. Sa pot tine in palma mea o alta palma si sa ma bucur complet.

Sunt o imorala.

As vrea sa treci de tot. Si port in zambet o lupta cumplita. Ador timpul care se scurge prin venele mele. Asta-mi dovedeste ca-s tot mai departe de tine.

Caut cu disperare momente de singuratate.
Aici am micul meu univers. Cu oamenii mei. Cu camera de hotel. Si marea la 5 pasi. Cu filmul la care lucrez. Cu barca de pe care tanjesc sa ating stele. Aici mi-e teribil de bine. Mi-e grozav.

HugsLovePeace
>.<

Trăiesc agonia căutării şi extazul regăsirii.

Intens. Alt nivel nu există.

Am pus punct. Sper să nu se transforme în suspensie.

Învăţ să merg precum melcul. În direcţia opusă ţie.

Sunt o fricoasă. Îmi asum asta.

Libertatea învinge superficialul.

Constanţa e dezolantă toamna. Mi-ar plăcea s-o pot explora în singurătate.

hugslovepeace
>.<

Și… există cineva în viața ta?

Nu propriu-zis…

Dar?

Dar mă gândesc la diverse figuri?

Mai multe?

Da.

…

Am opțiuni.

Ești tristă.

Nu. Sunt foarte obosită.

Te-ai schimbat foarte mult.

O să fac 27 de ani. E normal. Nu înțeleg de ce tu, cel care se laudă în stânga și-n dreapta că mă iubește, mă acuză din priviri și-mi analizează mustrător fiecare pas.

Nu-i adevărat.

Minți. Mă simt constrânsă în preajma ta. Nu știu de ce te chem. Probabil de dragul trecutului. Nu-mi ești nici feblețe, nici amant, nici vis…  De fapt problema e la mine. N-ar trebui să te mai chem.

*** Îmi zice șoptit și ușor amuzat

- Nu vreau orice de la tine.

(are ochi albaștri)

- Cum adică orice?

(privesc în jos bănuind urmarea)

- Adică așa orice… vreau o relație.

- Cu mine? Am plus niște ani față de tine.

- Și ce dacă?

I-am mângâiat inocența cu degetele mâinii drepte. Și dacă n-aș fi fost lucidă m-aș fi înfruptat din buzele lui, probabil dulci. Am preferat să-i spun că eu nu-s. Eu caut. N-o să fiu. Și nu detest asta la mine, dar mă doare să văd dezamăgirea pe chipul celorlalți. E ca și cum m-aș uita din când în când în oglindă.

*** Nu-s supărată pe tine. Nu mă doare că te-am ratat. Și nici nu fac o dramă. N-a fost să fie, îmi ești drag în continuare. Dar sunt un om corect. Nu-ți mai pot zâmbi și nu te mai pot strânge-n brațe știind că nu-mi vei aparține. Așa că repejor am ridicat un zid. Păstrez distanța. Privesc oriunde dar nu în ochii tăi.

*** Îmi place că mă cerți pe tonul cu care mă alinți.

Lumea e invers. Mă trezesc când alții se culcă. Visez cu ochii deschiși. Sunt trează dormind. Prin vene-mi curge dorul de mare.

Plutim pe-o barcă. A lene. La soare. Noi doi.

Foto 

Hugslovepeace
>.<

Aseară am avut o groază de filme, dar n-am apucat să scriu niciunul. S-au derulat în rafale de imagini pe retina obosită.

E dimineață. Pfuai! Deja?

Să-mi aducă cineva aminte să mă uit pe cer sâmbătă. La ritmul vieții mele cu siguranță o să trec în viteză peste ploaia de stele. Și-aș vrea s-o văd. Mai ales că-s pe plajă.

Abia acum am reușit să închid geanta. Din nou pe drum. Aș putea să mă obișnuiesc așa și ar putea deveni un stil de viață.

Am convenit cu Alexa să ne petrecem bătrânețea împreună, cumva, dacă n-o să apuc să mă mărit și să fac copiii necesari, din cauza drumurilor și plăcerilor menționate în treacăt mai sus, să nu mă lase chiar a nimănui. Din ce ne-a debitat mintea sună chiar interesant. Numai că eu vreau să călătoresc și ea vrea să pună pătrunjel în grădină, dar ne descurcăm noi atunci.

Distracție faină-n wk!

HugsLovePeace
>.<

Azi n-am ieșit din casă. Am stat pe balcon și m-am uitat cum plouă. E răcoare și umed. În filmele de genul ăla, doi oameni se țin în brațe și ascultă ploaia. În poeziile de genul ăla, zenitul și nadirul nu-s diametral opuse, ci-s același punct. În muzica de genul ăla, ăsta e momentul acela calm când simți că tremură emoția în tine.

În viața reală winampu alege Stereophonics, melodia 2183 din cele 2319. După care The xx, melodia 2291.

Mă uit la Band of Brothers pentru că e timpul să cunosc și eu istora acestei planete. Am văzut Goodbye Lenin! c-o întârziere de opt ani și intenționez să văd și Occidentul lui Mungiu. Așa, într-o noapte ploioasă, răcoroasă și cam apăsătoare. Mi-e poftă de filme! Am văzut atât de puține…

În cimitirul din spatele blocului trei tineri săpau o groapă.

Nu mi-au plăcut niciodată oamenii disperați după bani. Sau oamenii care au impresia că li se cuvin pur și simplu anumite lucruri. Sau oamenii care cred că pot manevra destine după bunul plac. Sau oamenii care întâi se pișă pe sentimentele tale, te umilesc și câteva luni mai târziu te caută din cauza dorului apăsător. Sau oamenii care-mi promit c-o să fie bine după care dispar.

Dacă ar fi fost după mine, noaptea asta ar fi arătat altfel. Ușor clieșeică, ușor anostă, ușor previzibilă. Cu Yann Tiersen în timpan și cu tine de braț hălăduind prin ploaia citadină. Cu picioarele ude am fi alergat spre casă. Și-am fi făcut o baie lungă cu spumă și ceai. Un ceai îndulcit cu lămâie. Un ceai de scorțișoară. Apoi ne-am fi uitat la un film de Wilder și probabil am fi adormit extenuați după o zi atât de banală și plină.

Dacă ar fi fost după mine acum eram altundeva. Și tata ar fi trăit și l-aș fi plimbat cu o mașină roșie. Și bunicul ar fi fost pe deal și bunica n-ar plânge că un dihor i-a mâncat toți puișorii – ironia sorții face ca cel fără un picior să supraviețuiască. Și distanțele s-ar fi diminuat.

Știu. Fuck them all!

HugsLovePeace
>.<

M-am dat cu motorul Corbu-Vamă și-a fost pe măsura așteptărilor. Dacă nu rămâneam fără job, mă apucam de școala de șoferi pentru A. Eh, mai e timp, doar n-o să-mi pice un ghiveci în cap și-o să mor mâine, nu?

Am mers în Dalboka, aproape de Cap Caliacra, la o fermă de scoici. Mda, sună într-un fel, dar am mâncat midii în diverse forme și combinații. Unele mi-au plăcut, altele nu… mai ales midiile cu mere și cu frișcă.

Deși a plouat, m-am bronzat în orele în care soarele a stat pe cer. Din păcate n-am putut sta la nudiști.

4 zile am stat fără ochelarii de vedere și totul a fost semi lucid. Am băut mult și bine, dar n-am picat în agonia mahmurelii. Ba, cu niște mici condimente, am fost pe val. Nu am văzut niciun bărbat interesant, dar se explică. Am rămas și fără telefon mobil, ceea ce m-a ușurat de multe responsabilități, dar le-a pus pe umerii Sorelinei.

Concluzionând, o fost bine, n-aș mai fi venit, aș vrea să mă duc înapoi. Să stau pe nisip. Să beau bere. Să ascult Adele la Stuf. Să mă usture tălpile de la scoici. Să am marea-n păr. Să mă încingă soarele. Să dansez la Corsaru. Să mă tăvălesc în nisip la Stuf. Să mănânc șnițelul cu fulgi de la Mitocanu.

Din astea.

Acum o ard chill. Cu seriale. Și tolănit aiurea în pat. Ar trebui să scriu scenarii. Să trimit CV-uri. Să dau telefoane. M-am apucat din nou de Friends. Termin sez 6 din How I Met Your Mother, care e slab, dar suficient cât să mă distragă. Și poate și la Fringe. Și poate o să am răbdare să mă uit și la filme din alea pentru oameni culți în cap. Mda, a trebui să și citesc. Cărți pentru regizori dăștepți. Dar m-a luat sictirul. Și de cărți și de regizorii dăștepți și de filmele de artă.

Vreau să pierd vremea la terase. Să nu mă gândesc la job sau școală. La ce-mi lipsește. La ce-mi doresc. Aș vrea să trăiesc (măcar o vreme) printr-o inerție. Pur și simplu.

Să nu-mi pese dacă mă potrivesc peisajului sau dacă m-aș descurca într-o relație, dacă 26 e prea mult, dacă-mi plac copiii, dacă anul III e finalul, dacă o să lucrez toată viața ca sclav pe plantație, dacă fac master aici sau acolo, dacă faptul că nu te pup pe gură înseamnă că nu te vreau, dacă deja m-am plictisit, dacă suntem overrated, dacă o să fie bine, dacă n-o să fie bine, dacă pur și simplu vine valul și ia calul.

Pe la voi cum e?

hugslovepeace
>.<

Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea… mda.
Ori n-am spus-o, dar ce mai contează?

Back to old habbits…

Mai e puțin-puțin de tot și încalec pe-o șa direct spre mare. Sau cum s-o mai fi chemând locul ăla unde e nisip, apă mișcătoare de du-te-vino, pescăruși nebuni și trupuri aproape goale și fierbinți.

Even if they die hard…

Și-am să stau tolănită pe nisip. Și-am să mângâi valurile. Și-am să dansez pe mese. Și-am să-mi bronzez pielea. Și-are să fie bine. Un bine ciudat cu care sunt deja prietenă. Sau pe care-l sper cu toată ființa mea.

Muzică.

Azi am avut două ore libere. Și n-am știu ce să fac cu ele. Le-am consumat inutil cu gânduri aberante. Aș vrea să am un buton de stop. Unul de restart. Unul de delete memory. Unul de forgive. Unul de just fuck. Unul de love. Unul de sleep. Și tot așa. Aș vrea să fiu un roboțel roșcat.

hugslovepeace
>.<

Mă îndoiesc că marea asta mă va vindeca de spasme. Şi cred că pentru prima dată mi-e ciudă că plec, deşi mi-e şi dor. Habar nu am care e starea de fapt, doar că azi ca şi ieri şi ca multe alte zile din viaţa asta m-a lovit în plex. Şi eu i-am zâmbit ca tuta.

O să fie bine pe plajă. Nu-i aşa? O să mă ţină cineva de-o mână. Măcar de una.

Strigă-mă! Ah, viaţa e dulce şi amară şi parcă fiecare senzaţie te instigă şi mai tare.

În fiecare zi am un moment cînd mă întind pe nisipul fierbinte. Îl simt în fiecare por dilatat de soare şi zgribulit de apă. Am părul lung şi cade alene pe umerii pîrliţi. Aluniţele sunt din ce în ce mai evidente. Le numeri în gînd cu coada ochiului, apoi le săruţi cu dragoste. De fapt, sunt pistrui de-o vară, mîndria mea!

Îţi caut mîna. Orbecăi şi zîmbesc. De fapt, mă prefac c-o caut de dragul jocului. Ea mă atrage ca un magnet.

În fiecare zi zîmbesc fără motiv. Aparent fără motiv. Şi emoţiile care-mi umplu pieptul mă fac să-mi amintesc frînturi de alte şi alte zîmbete. Mă bucur că am reuşit să păstrez numai amintirile frumoase, altfel aş fi urît oamenii şi aş fi fost acră şi nedemnă de iubire. Şi ce dacă nu m-ai putut iubi aşa cum mi-am dorit? Şi ce dacă ai zis pas cînd eu deja plonjam?

Mă apropii de tine pînă îţi simt căldura corpului încins. Îţi ştiu mirosul care mi-a învăluit de atîtea ori nările.

Nu am iertat niciodată înfrîngerile cauzate de oameni. Nu aş putea. M-au rupt în prea multe bucăţi. Dar le-am acceptat şi asumat. Cred că de fapt despre asta e vorba. Şi azi pot vorbi fără noduri în gît despre ce ai însemnat cîndva pentru mine. Despre momentele în care credeam că mă sufoc dacă nu-mi atingi măcar o clipă chipul.

Îmi săruţi clavicula. Pentru că  ştii prea bine că este ceea ce-mi place cel mai mult la mine. Apoi umărul. Apoi mă priveşti, tu siluetă divină. Haloul conturat de soare te transforma în zburător, dar noi doi ştim că existăm aici, acum, în nisipul fierbinte.