Evergreen

Am auzit-o într-un bar și mi-a rămas în timpan. Nu știu de ce, nu i-am căutat/găsit explicații, doar că a sunat într-un fel mișto, mișto crud. În cap am avut o imagine a unor drumuri întortocheate în care toți erau grămadă. Uau!

Și a fost spusă la caterincă…

Un om poate fi iubirea vieții mai multor oameni? Și cum se așează Universul? Adică talerele atârnă în favoarea cui? Și cine echilibrează balanța? Și nu poate cineva să rămână iubirea vieții mai multora, că nu e corect pentru altcineva care e singur, nu? Sau astea nu se discută așa, nu se numerotează, doar se întâmplă?

Deci ploua și eu eram puțin terci.
Dar e mișto centrul vechi când ești terci, singur și te plouă.
Nu am filozofat cu mine, dar aș fi vrut să merg mult.
Mi-a fost lene. Am luat un taxi. Mi s-a făcut rău.
Am adormit îmbrăcată și cu părul ud. Am suspinat.
Mi-am dat două palme peste bot dimineața și am jurat (din nou) să arunc telefoanele la a doua nefiltrată.

Nu-s mahmură.
Aseară aș fi putut scrie poeme de amor și-aș fi putut dezgheța suflete.
Azi iau din drafturi, incapabilă de ceva nou.

Nu pot trăi într-o viață normală, într-o relație normală. Și nu pun asta pe seama copilăriei traumatizante, pe tipologia mea de salvator de vieți, pe șuturile-n cur date din iubire. Le-am depășit pe toate. Pun pe seama mea, un om care pur și simplu nu vrea.

Frigiderul e plin.
Casa e curată.
Aștept să iasă florile pe care le-am plantat în ghivece.
Stau în lenjeria nouă și înflorată și ignor tot.

E vacanță.

HugsLovePeace
>.<

Azi n-am ieșit din casă. Am stat pe balcon și m-am uitat cum plouă. E răcoare și umed. În filmele de genul ăla, doi oameni se țin în brațe și ascultă ploaia. În poeziile de genul ăla, zenitul și nadirul nu-s diametral opuse, ci-s același punct. În muzica de genul ăla, ăsta e momentul acela calm când simți că tremură emoția în tine.

În viața reală winampu alege Stereophonics, melodia 2183 din cele 2319. După care The xx, melodia 2291.

Mă uit la Band of Brothers pentru că e timpul să cunosc și eu istora acestei planete. Am văzut Goodbye Lenin! c-o întârziere de opt ani și intenționez să văd și Occidentul lui Mungiu. Așa, într-o noapte ploioasă, răcoroasă și cam apăsătoare. Mi-e poftă de filme! Am văzut atât de puține…

În cimitirul din spatele blocului trei tineri săpau o groapă.

Nu mi-au plăcut niciodată oamenii disperați după bani. Sau oamenii care au impresia că li se cuvin pur și simplu anumite lucruri. Sau oamenii care cred că pot manevra destine după bunul plac. Sau oamenii care întâi se pișă pe sentimentele tale, te umilesc și câteva luni mai târziu te caută din cauza dorului apăsător. Sau oamenii care-mi promit c-o să fie bine după care dispar.

Dacă ar fi fost după mine, noaptea asta ar fi arătat altfel. Ușor clieșeică, ușor anostă, ușor previzibilă. Cu Yann Tiersen în timpan și cu tine de braț hălăduind prin ploaia citadină. Cu picioarele ude am fi alergat spre casă. Și-am fi făcut o baie lungă cu spumă și ceai. Un ceai îndulcit cu lămâie. Un ceai de scorțișoară. Apoi ne-am fi uitat la un film de Wilder și probabil am fi adormit extenuați după o zi atât de banală și plină.

Dacă ar fi fost după mine acum eram altundeva. Și tata ar fi trăit și l-aș fi plimbat cu o mașină roșie. Și bunicul ar fi fost pe deal și bunica n-ar plânge că un dihor i-a mâncat toți puișorii – ironia sorții face ca cel fără un picior să supraviețuiască. Și distanțele s-ar fi diminuat.

Știu. Fuck them all!

HugsLovePeace
>.<

Terapie-n ploaie. Aproape de miezul nopții. N-am pierdut niciun pantof, teneșii sunt inundați pe alocuri. Caleașca mea de vis e doar un simplu mers pe jos. Și asta pentru că autobuzul n-a mai vrut să vină.

Mergem pe aleile pentru bicicliști. Un rătăcit aleargă și respiră scoțând niște sunete ciudate. Ah, e unatcist… Și deși în mine galopează o stare de tristețe amăruie amestecată cu niscaiva teamă, dar și un dulce fluture al tânjelii, prefer să tac. Mă supăr pe mine, pe dezechilibrul meu emoțional, pe golul pe care cândva-l iubeam.

Plouă mărunt.

Începe confesiunea la lumină de stâlp obosit. Ca să concluzionez că nici eu nu știu ce vreau, dar că de întors nu mă întorc pentru că dezamăgirea este încă pregnantă în gât și uitarea nu s-a așezat pe pulsațiile cordului.

De mers înainte aș merge cu elan, dar n-ar fi drept, coordonatele de zbor sunt cât mai departe. De stat pe loc n-am cum că nu mi-e firea.

De căutat în altă parte, am obosit să tot scormonesc suflete și să-mi dau seama că-s pe jumătate moarte sau îngropate-n trecuturi. Sau că-s întunecate și posedate de zvâcniri amenințătoare, de angoase, de mărturisiri necântate cuiva la timp. Și nu am puteri tămăduitoare. Și nici nu pot să mă lupt cu demonii altora. Și nici nu vreau. Fiecare cu propria negură și orbecăială.

Am ajuns acasă semi-udă. M-am întins în patul meu iubit. Și mi-a plăcut singurătatea. E autostrada mea privată, cu răsăritul pe geana dreaptă, cu muzica șoptită pe clavicula nerăbădătoare, cu lumina-n zâmbet. E drumul meu pe care refuz să-l împart…

Într-o altă viață lucrurile se vor întâmpla altfel.

hugslovepeace
>.<

sursa foto: burnasone.tumblr.com

Îmi place vremea asta pentru senzaţia de rece din palmă. Pentru nevoia de a mă zgribuli în braţele cuiva. Pentru că mi-e dor de eşarfe. De două zile am o senzaţie de greaţă de la un mare gol în stomac. Poate că fluturii mei se prefac încet-încet în poveri cu aripi de plumb. Cîteodată simt nevoia să mă reneg şi tot ce am construit în mine să arunc, privind superior la coşul plin. Şi cred că pot să fac asta. Cred că pot să adopt ce nu-i al meu, dar mai înspăimîntător de atît este că eu cred că pot să şi trăiesc. Evident că mă înşel.

Nu cred că există momentul în care să nu greşeşti. Niciodată. Orice căpătîi ai apuca pe parcurs tot se întîmplă un dezacord.

Viaţa e o chestie de gust. E relativă.

>.<

E cald. Al naibii de cald. Berea cu numărul X se răceşte de la mînă pînă la gură. Încercăm să nu ne atingem. Să nu ocupăm spaţiul. Să nu respirăm prea mult.

Începe furuna. Aw, verile astea toride! Balconul se scutură. Mie-mi place să vorbesc de ce-mi place. Oare îmi place într-adevăr sau doar îmi place că mă place? Tssss, ţigara se arde. Sete. Şi pînă unde merge raţionalul? Unde intervine neantul?

După discuţii transcedentale am revenit la ţigara care se resimte în plămîn şi la berea care stăpîneşte setea, dar şi sufletul.

Plouă. Fulgeră. Cineva numără secundele pînă la tunet. Tunetul se resimte în fiecare dintre noi. Mi-e dor să-mi fie frig.

Într-o secundă coborîm în grabă. Dansul ploii. Măgăruşul c-o minge de baschet. Aw. Converşii mei s-au inundat. Mi-e  friggg! Fusta lipită de coapse. Alergăm. În pustietatea străzii inundate. Pană de curent. Ţipete de fericire. Cineva aleargă de frica ploii. Noi o iubim. Tobogan, leagăn… Aw! Copilărie firavă, unde eşti? Ne învîrtim. Opriţi-mă! Părul roşu nou vopsit e plin de apa grea şi rece. Ah, ce senzaţie! Pielea… Şi pielea încinsă incită. Nebunia nopţii.

Calm. Ultima ţigară. Halatul pufos. Drum spre casă.

Bine.

Şi aşa se nasc nebuniile de-o noapte care rămîn în suflet pe veci. Şi aşa se naşte un moment. Un moment ce-l vom ridica la rang înalt. Un moment numai şi numai al nostru. Şi-al ploii dintr-o noapte toridă de vară.

azi mi-a fost rău. în loc să stau să bolesc am plecat la mama. unde am bolit, dar mama a avut grijă să-mi fie bine. unde am mîncat cu poftă şi am stat degeaba. mîine merg la medic. mi-e aşa o silă… însă merg. sper să nu-mi fie mai rău de atît pentru că un astfel de rău e destul de… hmm, rău?!?

vremea asta e tîmpită. seamănă cu mine. dar cerul este grozav! nu am mai văzut niciodată un asemenea albastru astfel încît luna pare şi mai graţioasă ca de obicei. aşa că m-am oprit în mijlocul străzii vorbind singură despre ce frumos e cerul. noroc că nu erau trecători.

aseară am fost la excalibur şi ne-am ospătat. Doamne! dezmăţ culinar. papilele mele au spus Aleluia. apoi am mers în fuchsia. eram curioasă. şi da, am dansat house comercial şi m-am distrat. chiar am ştiut unele piese.

mîine mă duc la tata. nu am fost niciodată singură la el. cînd mă gîndesc că n-o să-l mai văd niciodată simt că mă sufoc. apoi încet reînvăţ să respir. de dragul a ce? habar nu am. aşa e normal. tu – om viu respiri – el om mort nu respiră poate nici nu mai vede de acolo.

am intrat într-o stare ciudată. nu-i depresie, mă jur! doar că nu-mi mai pasă. şi nu mai dau doi bani pe unele lucruri care valorau enorm pînă de curînd. rotiţele se învîrt pentru că le-am tot uns. e bună şi inerţia asta la ceva. mă simt neputincioasă raportîndu-mă la univers şi la miliardele de gînduri care-mi invadează mintea. nici nu le pot opri şi nici ignora. de aia trec la nepăsare. sunt acolo, dar mă prefac.

aş pleca acum la mare. urăsc toţi oamenii care au fost. uite-aşa. pentru că pot. şi ce dacă nu-i vreme? nu mi-e dor de plajă şi loţiune pe corp, ci de briză, pulover gros, nisip în păr, frig.

e sîmbătă seara şi oamenii lenevesc sau se distrează. sper ca oamenii trişti (aşa ca mine) şi epuizaţi (aşa ca tine) să se trezească mîine zîmbind a primăvară.

… port sandale şi calc în toate băltoacele care-mi ies în cale. aşa mi-s. pe dos. un dos croşetat cu aţă roşie. nu cred în uitare. şi nici în iertare. se aşează lucrurile, cel mult le accepţi. le accept. dar mai mult, nu.

nu am curaj. nu mai am. aş fi vrut să vin să te sărut apăsat. pe gură. dar am stat cuminte prefăcîndu-mă că nu te văd. că nu mă vezi. mi-am imaginat gesturi, dar de fiecare dată cînd am simţit un impuls puternic am fugit. la baie. între patru pereţi. ascunsă.

azi a bătut un vînt greu. cea mai crudă senzaţie este de frig în păr. în loc de mîngîere să simţi frig. asta am simţit eu azi. şi nu am grăbit pasul. m-am autopedepsit pentru tot ce am pierdut în mod regretabil în ultimul timp.

nu există balanţe. le-am desfiinţat. am decis să-mi distrug şi conştiinţa şi să trăiesc egoist. cît de egoist pot. pentru că pînă la urma, într-un final, ajung în beznă şi acolo conştiinţa, sentimentele, iertarea… nu vor mai conta.

o să mai vină alte primăveri

Am dat şi ultima probă. Am rîs. Probabil de la distonocalmul de ieri.

Am primit chiar şi felicitări şi aprobări din priviri. Am terminat toate peripeţiile zîmbind. Ceea ce este cel mai frumos lucru după atîtea stresuri şi goluri în stomac şi nervi şi bocete.

Mîine aflăm răspunsul. Azi aflu nota mea şi a celor 14 cu care am dat. Mîine aflăm care-i baiul… dacă e in sau out. Nu mai contează în momentul ăsta. Contează doar paşii mei pînă acolo şi lecţiile mele de viaţă.

Dacă sunt menită să fac film, fac. Le-am şi spus că o să tot dau pînă intru, pînă obosesc.

Recomand cu mult drag: Hoţii de biciclete/ ladri di biciclette din 1948, un alb negru genial în regia lui Vittorio de Sica şi desigur Bitter moon din 1992 a lui Roman Polanski cu marele si rigidul actor englez Hugh Grant – coloana sonoră este a celor de la Vangelis, iar filmul este după “Luni de fiere” a lui Pascal Bruckener.

Mulţam fain de cuvintele voastre. Deşi nu credeţi m-au ajutat enorm.

Hugs!

N-am. Azi n-am. Nu-mi vine să mă apuc. Am o listă cu to do-uri. Dar am picioarele împleticite şi mintea-n şapte luntre.

Plouă de ceva vreme şi am senzaţia că e trecut de şase seara. Atmosfera asta nu mă deprimă, doar mă înspăimîntă pentru că diseara avem bilete la b’estfest şi am înţeles că nu ne lasă cu umbrele. Măcar de-ar fi trecut după şase. Ar fi Puştiu acasă.

Ploaia asta m-a vizitat şi aseară, direct pe piele. Şi e rece.

O să-mi pun un film în ton cu senzaţia zilei de azi.

Nu mai dorm. Mă trezesc şi vorbesc în gînd cu operatorul imaginar, cu actorii, cu camera, cu luminile, cu berea din cutie. Am frică de timp, de spaţiu, de oameni. Dar tocmai pentru că sunt oameni ştiu că o vom scoate la capăt cumva.

Am participat la concursul ăsta şi poate îi fac o surpriză lui Puştiu. Am mai participat şi la ăsta şi poate-i fac o surpriză lui Jules. Daţi-mi concursuri, mă simt norocoasă!

Azi nu mă lungesc la vorbă că am multe de făcut.

• Dacă nu aţi văzut Kingdom of Heaven (2005) TREBUIE s-o faceţi. Ridley Scott face o treabă demenţială şi cu filmul ăsta Orlando Bloom m-a convis că-şi merită aprecierile.  Dacă s-ar preda aşa istoria cred că ar fi muuult mai interesantă. Jeremy Irons şi Eva Green sunt alte două apariţii spectaculoase. Filmul este realizat într-o manieră atracivă aşa că nu vă speriaţi că povestea datează din secolul XII. Avem dragoste, dramă, război, atmosferă fantasy, istorie, religie – toate aşezate perfect.
• Jules a găsit filmul “Gingaşa şi tandra mea fiară” de Emil Loteanu şi abia aştept să-l văd, mai ales că a durat cîteva luni pînă să punem mîna pe el.
• Nu înţeleg de ce fug oamenii de ploaie. Udă, numai! Pe căldurile astea o ploaie torenţială de la Universitate la Moşilor a fost una dintre cele mai tari experienţe pe vara asta. Se mirau cretinii că-s udă şi făceau comentarii pornache, dar pentru mine a fost extraordinar. Tălpile şi pielea încinse s-au răcorit pe măsura caniculei ce va veni. Nu mai cereţi ploaie dacă nu vă bucuraţi de ea!
• Vineri după amiază ne îmbarcăm cu destinaţia Vama Veche. Can’t wait!
• E jumatea săptămînii şi vineri nu se pune toată.
• Nu am apă caldă de două zile şi mîine abia pe seară îi vor da drumul. M-am spălat într-un lighean şi am rîs că mi-am amintit de verile la bunici cînd făceam baie în balie.

Cheers!