Evergreen

Iubesc singurătatea și liniștea unei case goale. Ciudată schimbare. Radicală, chiar. Dacă înainte nu puteam dormi singură, acum nu prea pot dormi altfel. Dar oamenii-s făcuți să se adapteze.

Mi-am adus aminte de o discuție de demult despre un tip de care-mi plăcea mie tare. Altfel n-are cum. Și m-am întâlnit din întâmplare cu o prietenă comună. I-am zis că am văzut că dumnealui e cu cineva și că e fericit, iar ea mi-a zis că e adevărat, dar să stau liniștită că nu e genială ca mine. Pe moment m-am bucurat de compliment, al naibii ego. Și mă bucur și pentru el, dar nu pot să nu mă întreb ce s-a petrecut cu noi, mai ales dacă eu sunt aia genială din ecuație?Habar nu am și a trecut multă vreme de atunci, dar mi-au răsunat azi dimineață cuvintele ei în timpan.

Am dimineți goale. Sunt cele mai liniștitoare. Ori dacă-s grele sunt din cauza/datorită proiectelor ce vin. Am plimbări calme, pe străzi aproape pustii. N-am niciun dor. Nicio dorință. Nicio poveste ascunsă în priviri.

Sunt în pauză de crize emoționale. Și o merit din plin!

HugsLovePeace
>.<

Se lungesc titlurile evergreenești. Din teama spațiului prea îngust. Înghesui cuvintele unde pot. Mă gândeam în dimineața asta că viața mea se împarte în zile bune și proaste, de la extremele zilelor geniale și depresiilor crunte. Se poate numi evoluție a conștiinței ori poate doar oboseala de după zvârcoliri neîncetate.

Fac parte din tipologia oamenilor care iubesc și dau din coate pentru asta, dar care în același timp se tem să-și deschidă inimioarele așa că prima perioadă e trăită la nivel superficial. Băi, dar dacă te iubesc io, atunci lumea ta se schimbă! Pe bune. Răsare soarele altfel. Se simt vibrațiile până la nivelul cosmic. Tremură și stelele de emoție.

Luna noiembrie îmi pare o lună absolut ciudată. E partea aia de dinainte de decembrie pe care ai vrea s-o treci cu vederea, dar are rostul ei, așteptarea asta. Plus că în luna asta s-au născut cei mai (ne)buni, dar mișto oameni pe care i-am cunoscut – scorpionii – psihopați, dar pasionali. N-am ce zice. Ieri m-am zgâit la frunzele căzute pe asfalt, am înmărmurit. Când au căzut toate? De ce n-am văzut-o pe fiecare?

Eh, tânjesc să petrec timp în natură. Înfofolită. Adulmecând venirea iernii. Simțind în coaste frigul ascuțit și nasul curios al fulgilor de nea.

Toamna cică trebuie să fii romantic sau depresiv. Nu-s nici una și nici cealaltă. Romantică aș fi, dacă nu mi-ar degera urechea sub fes. Deci tot ce poți să faci este să fii romantic la domiciliu, iar eu urăsc coliviile.

Ei, dar mi s-a făcut poftă de teatru. Și ceai dansant. Și prăjiturele cu ciocolată. Pe care să le înmoi în cana de ceai. În care fac un fel de terci.

Sunt un copil. O să rămân un copil. Și uneori sunt o femeie imorală. Și mă comport ca atare. Și scriu ca atare.

HugsLovePeace
>.<

Foto 

Strigam astăzi pe stradă că mi-ar fi extrem de bine să nu mă mai îndrăgostesc pentru că-s prostănacă atunci când…, în rest sunt chiar mișto.

Timpul trece… 

Cu fotografiile celor trecute? Cu emoția filmelor văzute de-a lungul vremii? Cu câțiva oameni cu care uneori simt că nu mă conectez și pentru care alteori mi-aș da viața?  Cu regretele că n-am făcut ce mi-am dorit? Cu mulțumirea reușitelor? Cu buzele care-și doresc? Cu doruri? Cu cuvintele nespuse? Cu urmele pe corp? Cu vraful de cărți necitite? Cu lumea care nu se oprește niciun moment? Cu dorința de a zbura? Cu senzația trecătoare de libertate? Cu gustul berii pe limbă? Cu plămânii încărcați de tutun?

Nu, nu rămân cu nimic… 

Aș putea să rămân cu tine și să rezum toată viața mea la asta. La o siluetă care mă dezmiardă uneori. La o plamă care-mi mângâie coapsa dimineața. La un zâmbet morocănos. La o cafea în doi, prea fierbinte, prea dulce, dar ce contează?

Sunt câteva enigme ale căror chei n-am să le găsesc niciodată. Nici măcar la bătrânețe, cu gândul c-o s-o apuc întreagă la mine, pentru că atunci o să citesc război și pace și n-o să am vreme. Probabil că și tu ai făcut parte din aceste enigme, din moment ce câteodată întorc privirea și ridic din umeri. Doar că acum nu mai caut să-mi explic.

*** Ațipesc în bar cu capul pe masă. În bus. Pe bancă așteptând busul. Pe scaun bând cafea. Scriind liste.

În casa căsătoriei bate vântul. Astrograma a făcut lumină. M-am liniștit, problema nu e la mine, ci în astre. Și în ele scrie că noi doi nu vom fi niciodată…

Foto 

Entitate diafană, nu mă mai bântui!

Stinge-te odată cu amurgul, dispari la răsărit, pierde-te printre valuri sau printre nori, numai lasă-mă! Mi-e teamă de tine, de pielea ta fină, de ochii tăi reci, de figura ta aproape mereu morocănoasă. Mi-e teamă de mâinile tale care le prind pe ale mele. Mi-e teamă de jocul tău, mi-e teamă de incapacitatea mea de a…

*** 13.06.

Îți mai amintești scrisorile de dragoste pe care le piteam în blugii tăi? Le scriam cu atâta dăruire că mi-era teamă să le împăturesc prea mult, ca nu cumva să-și piardă farmecul. N-am mai scris de multă vreme scrisori de dragoste, cu stiloul auriu, cu sinceritatea unei iubiri pe care n-o puneam la îndoială. Îți mai amintești frazele întortocheate, metaforice, dureros de dulci? Mireasma cu care te învăluiam și-ți promiteam nemurirea? Eu nu-mi mai amintesc decât nopțile când mă așezam la masa de lemn pe scaunul șubred care scârțâia ciudat și mâna tremurândă.

Tot ce-a rămas am aruncat. M-am transformat din colecționară în impasibilă.

Cred că una dintre cele mai frumoase nopți le-am petrecut alături de tine, pe plajă, în toamna aia. Ne era frig. Beam șampanie și dârdâiam ca proștii. Ne uitam la lună și la stele și la cer, ca-n filmele cu adolescenți îndrăgostiți peste fericirea cărora curge un generic pe rol. Peste noi a curs numai timpul și-au rămas momentele astea care și acum mă fac să tresar.

Am și acum fotografia cu picioarele încrucișate. 

Ah, Doamne, revelionul ăla pe care mai mult l-am plâns. Mai știi? Că am rămas numai noi doi într-o casă goală? Că ne-am uitat la tv și am improvizat un pat pe podea? Că am ars o groază de lumânări, dar și o groază de lacrimi? Că la doișpe noaptea mâncam șaorma de la dristor? Că până la urmă n-a contat cu cine, unde sau cum am petrecut, ci faptul că am fost doar noi doi?

De câte ori trec pe acolo îmi amintesc de noaptea aia.

Te-am iubit, fraiere… Te-am iubit prostește din primul moment în care mi-ai zâmbit, dar părea totul din alt film. N-am avut niciodată curajul să sar cu tine.  Degetele tale lungi în palmele mele, zâmbetul tău sincer, ochii tăi cuminți și frumoși… dacă aș fi fost romantică de-a dreptul i-aș fi asimilat cu smaraldul, dar nu-s. Ochii tăi verzi și mari în care mă puteam pierde. Și silueta aia pe care o pot recunoaște oricând și în cea mai adâncă beznă. Și nopțile-n care mi-ai fost pernă și iubit și amant și străin.

Îmi lipsești…

Am crezut că te iubesc. Acum mă uit în urmă și râd de mine. Pur și simplu. Nu te-am iubit nicio secundă, atinsesem pragul disperării și-al dezechilibrului. Iar tu n-ai fost nici pe departe capabil să mă prinzi. M-ai șutuit, dar probabil și eu aș fi făcut la fel. Problema n-a fost niciodată la tine, ci la mine. Te-am urcat rapid pe un piedestal și te-am intitulat eroul meu. Păcat. Ciudat. Se pare că și tu-ți căutai salvarea. Dar a fost frumos, într-un fel masochist. M-am răscolit până te-am stors cu totul. Și cu tine mi-au trecut toate. Deci ar trebui să-ți mulțumesc…

>.<

Foto

Abia ieri am realizat că luna septembrie e trecută-n calendar ca lună de toamnă. Nu degeaba am zărit nostalgie în rândurile voastre. Mă raportez la toamnă începând cu luna octombrie, dar se pare că mă raportez greșit conform cu datinile altora. De fapt, mă raportez la toamnă după bunul plac, măcar libertatea asta să mi-o asum.

Dacă vara iubirile-s senzuale și fierbinți, ei bine, toamna iubirile-s calme și blânde.

Lăsând deoparte filosofiile cu care ne-am obișnuit cu toții, că doar nu există cineva pe pământul ăsta care vreodată să nu fi iubit ceva, orice, oricum… am ajuns în momentul acela al vieții când sunt complet lefteră.

Fumez cu grija zilei de mâine, circul fără abonament ratb (ah, de-aș putea să sar și la metrou), mănânc mai rar, nu ies deloc. La cum se arată următoarea perioadă nu cred c-o să vină hârtiuțele din ceruri, dar avanti Evergreen!

Dacă nu ați observat pe facebook azi e prima zi de muncă. Să vedem dacă mai urmează și a doua.

În orice caz,  am o stare de bine. O fi de la iubire?

HugsLovePeace
>.<

Nici nu mă miră.

Am scris o scrisoare lungă și-am trimis-o la categoria extrem de fragil și incredibil de lacrimogen universului măreț și încăpător. Am început c-o introducere drăguță în care-i aminteam cine sunt și ce învârt, îi aminteam ce roșcată drăguță mi-s eu și ce țin eu la karma și la energii și cum mă feresc să nu dau șuturi în freză și în același timp cum mă chinui să nu mă abat de la cele câteva valori morale rămase pesemne din inerție.

I-am explicat că e dificil să fiu eu. Că eu lupt cu înfrigurare în orice război. Că-s bezmetică în bătăliile mele și că decât să gândesc anumite strategii mă avânt cu curaj. De cele mai multe ori scutul nu e suficient și-s prinsă în tabăra cealaltă unde începe să-mi placă, pentru că așa-s eu, mă atașez de oamenii de neatașat. Dar în tabăra cealaltă nu e ca-n tabăra mea, oamenii ăia vorbesc altă limbă și vor altceva și eu vreau să stăm la foc și să cântăm chestii interesante, poate ceva de la cocorosie cu instrumente proprii.

Apoi am dat-o în filosofii menite să-l îmbuneze pe sfântul univers și i-am zis că, deși nu pare, mă simt bine în pielea mea, desigur că am folosit metafora oglinzii și a egoului care sfarmă orice și cu care încerc să ajung la un consens, doar că uneori e mai puternic și mi-o dă la gioale. Și dacă cu al meu mă mai descurc, cu al altora n-am cum. Normal că i-am amintit că zic niște mantre, dar că uit de ele și că încerc să stabilesc o conexiune, dar se înfundă țevile că mai calc și-n străchini.

După care am început să-i cer. Nu, nu i-am cerut să-l facă să mă iubească, deși mi-a trecut prin cap, dar am depășit faza clasei a doua, rămân cu urania, mai bine. I-am cerut chestii de genul, măi universule, aș vrea și eu să am o direcție sau o constantă în viață, aș vrea și eu să nu-mi mai pierd busola și să fiu mai vehementă în pretențiile mele. Măi universule, nu vreau să par nerecunoascătoare, că slavă, am tot primit diverse, dar parcă tot nu e complet. Nu știu dacă alții se simt compleți, dar eu caut o împlinire. Nu știu, să înfloresc, habar nu am. Sau destupă-mi locul ăla unde cică le înțeleg pe toate și le tratez ca atare.

Universule, probabil că am o singură viață. Și uneori le-aș lăsa baltă pe toate, tocmai pentru că e doar asta și mi se pare inutil să mă zbat pentru că am senzația că nu mă mai întorc să văd ce se alege după ce n-o să mai fiu. Pe de altă parte, tocmai pentru că am numai șansa asta vreau să profit din plin de ea. Știi care e problema? Că oscilez între teoriile astea, deci te rog ajută-mă să aleg tabăra care să mă reprezinte.

Alerg la poșta universului și o trimit c-o speranță covârșitoare. Gata, găsesc răspunsurile, mă apuc de viață… sau mă las de ea. După o vreme primesc:  There was an error understanding your request, probabil universul și-a deconectat mesageria print și discută numai online.

hugslovepeace
>.<

foto 

Am amânat facerea bagajelor până în ultimul moment, când am constatat că nu-mi încap lucrurile. Așa-s eu, dau pe dinafară. Le-am înghesuit cu înverșunare, știind că-n cele din urmă trag fermoarul. Mă gândeam că ar fi ușor să avem toți o geantă de voiaj în care să înghesuim tot ce ne supără și pe care s-o trimitem la categoria fragil, în raiul genților de voiaj încărcate cu emoții care supără.

N-am dormit bine pentru că așa fac eu înainte de orice plecare. M-am trezit de 30 de ori înaintea ceasului și m-am alergat de una singură prin pat. Nu te-am mai visat. N-am mai visat că filmăm. N-am visat absolut nimic pentru că-n mare parte am fost oarecum trează. Dar mă ustură stomacul și îmi tremură ușor genunchii și maxilarul. Pffff, halal bărbată greeno!

Există oameni cu care m-aș cățăra pe lună și oameni cu care aș bea o cafea aici pe pământ. Ciudat e că la ei e tocmai invers.

Mi-ar plăcea să am o foarfecă cu care să decupez distanțele. Aș face drumurile în formă de săgeți. Și le-aș apropia până la sufocare. Să se intersecteze, să fie aproape. Urăsc depărtarea, urăsc să fac bagaje la fel de mult cum urăsc despărțirile. Urăsc când nu înțeleg mintea celuilalt, urăsc să mă complic în lucruri simple și să desfac ghemul vieții, când viața se desfășoară nestingherită pe lângă mine. Urăsc să n-am curaj să mă avânt, urăsc că-s prea curajoasă uneori și nu-mi păzesc pieptul. Urăsc multe lucruri, dar cel mai mult urăsc absențele.

Nu știu prin ce a trecut Adele asta, dar e clar că e heart broken real bad. Un singur fost iubit s-a însurat (de fapt doi, dar unul a divorțat între timp) și are copil și probabil e fericit. Dar mie-mi trecuse, deci n-am cum să descriu emoțiile pe care le are o fostă când exul se însoară. Și deși cred că l-am iubit la nebunie, nu mi-aș dori să găsesc pe cineva ca el. Și ca să înțelegeți trebuie să ascultați melodia.

Nemotivat. Știu că trec toate. Și știu că-s fir de nisip. Știu că dau prea mult. Știu că nu e bine. Știu că râd când nu trebuie, că nu plâng de câte ori ar fi bine, că duc doruri inutile care mă macină, că visez la cai verzi pe pereți roșii și că nimic din toate astea n-or să mai fie mâine sau poimâine sau peste 33 de zile.

Nu m-aș opri din scris. Fumez mult. Beau mult. Dorm puțin. Visez aiurea. Alerg până îmi dau duhul. Stau liniștită. Caut brațe. Să mă țină. Să mă ridice. Întotdeauna cad în picioare, dar uneori mă așez cuminte pe asfalt și aștept. E un test. Nu e drept, știu.

Nu pot să-mi amintesc toți oamenii cu care am petrecut cel puțin o zi.

Închei.

HugsLovePeace
>.<

Cum inspirația nu vine, căldura e mare mon cher, nu fac decât să hălădui aiurea pe internet sau să mă gândesc aiurea în timpul în care nu stau pe net.

Una: Pentru mine nu mai au efect amintirile frumoase sau nu, pe care le-am împărțit cu cineva, dacă acel cineva nu mai face parte din viața mea. Poate doar dacă e mort. Dacă un om viu, moare, metaforic, pentru mine, atunci se duc cu el și toate cele trăite, își pierd valoarea prin absența aceastuia. Mi se pare aberant să ții în viață niște chestii trăite la un moment dat, îngropate în uitare doar de… dragul trecutului. Așa că nu mă emoționează nicio poză, nicio melodie, niciun gând, nici nimic atunci când vine vorba de dispăruți.

La oamenii pe care-i am încă lângă mine, mai aproape sau mai departe (ca și distanță fizică), mă raportez la ce-mi sunt în prezent, nu la ce au fost cândva. Le sunt recunoscătoare pentru ce am trăit, dar le sunt și mai recunoscătoare pentru ce trăim. Pentru că realizez pe zi ce trece, că e din ce în ce mai greu să ai pe cineva lângă. Tocmai de aia, am mâncat din aceeași farfurie sau m-a ținut de mână când m-am julit în genunchi, contează într-o mică măsură, aproape irelevantă.

Contează: alo? da. sunt vraiște, bem o bere? da. sau am chef să te văd, bem o bere? sau sunt în cuca măcăii, ne vedem o țâră? da.

Două: Promit să mă văd cu diverse persoane de enșpe miliarde de ani. Și nu apucăm. Vorbim că ce bine ar fi, mamă cum ar fi dacă… dar nu apucăm. Ori nu sun eu, ori nu sunt sunată, ori e caniculă, ori suntem la mări diferite ori pana mea. Nu știu de ce nu mă urnesc, să fiu dreaptă, mi-e sete de oameni și figuri noi, mi-e sete să cunosc persoane, mi-e sete să ies în grupuri mari și gălăgioase, dar când e de ieșit, mă lățesc în canapea.

Bonus: Aș vrea să-i întreb pe toți cei care mă scot din blogroll sau nu mă mai citesc *nu știu cum o să vadă mesajul dacă nu intră aici* de ce fac asta? Nu e din orgoliu, doar că-s curioasă…

Încă se lucrează la blogui lui evergreen al cărui nume nu-l dezvălui, dar e cât se poate de vizibil.ro și abia aștept să-l fac oficial. După care o s-o ard așa în lumea blogurilor, mai puțin personal, mai spre comercial (noooot). Și o să devin cunoscută virtual și-o să merg la evenimente și o să fie oau!

La toți ne e cald, știu.

Cert e că.

Vreau să cunosc oameni! Nu-mi mai e teamă de ei pentru că i rule și știu asta și nici nu mă mai complexează sau înspăimântă. Vreau să am copii, cândva. Da, declaram că nu, dar de trei săptămâni le tot zâmbesc și ei îmi zâmbesc și mă simt bine. Nu știu de ce, s-ar putea să mă răzgândesc.  Am visat azi noapte că o să fac 27 de ani, ceea ce nu e vis, e realitate. Și nu m-am panicat (chiar rău).

O să mă întorc de unde plec și-o să scriu!

hugslovepeace
>.<

Cică trebuie să ai fler să apeși butoanele care trebuie, la momentul potrivit. În pare rău, dar eu am un ritm al meu și rareori nimeresc momentul, să mai fie și potrivit înseamnă eveniment global ce trebuie sărbătorit în stil de basm.

Nu-s bună la niciun fel de buton. La xbox o încasam pentru că nu aveam răbdare să le învăț funcțiile, la pc apăs aiurea și-mi dispar butoanele din opera și mi-e lene să le caut, am pierdut cruciulița pentru new tab din bara de sus și am programat aiurea aerul condiționat pentru că am apăsat pe timer în loc de on/off. Noroc cu Sorelina care-i as în domeniu.

Despre butoanele celorlalți, cică aș avea calitățile și fermitatea dejtelor pentru a le accesa, dar trebuie să studiez în domeniu. Și mie mi-e lene și să duc gunoiul și n-am chef să studiez aprinderea și stingerea butonului-fitil din sufletul nu știu cui. Că butoanele trupești sunt ușor de apăsat, oricât de inaptă aș fi, nu cred că aș putea rata… dar parcă am obosit. Vreau și eu alte provocări…

Nu mai vreau păcănele, vreau un balon roșu pe care să-l plimb prin Timișoara… am zis!

Să mor eu, mă calcă pe nervi faptul că nu reușesc să pun butonul de new tab înapoi și acum tre s-o ard cu ctrl t. Vreau cruciulița înapoi! Și am încercat s-o recuperez, dar n-o mai găsesc. Oare am ucis-o și acum nu mai există?

of.

hugslovepeace
>.<

Amorurile fine-s bune la gust. Și alea brutale, pasionale, dure au farmecul lor, dar cele fine-s… elegante. Au un stil anume și-o aromă dulce-acrișoară de parcă ai pune pe limbă mirosul de tei. Sau le valorific eu ciudat. Le dau forme și definiții ca să le pot așeza în sertare cu etichetă. Nu știu de ce simt nevoia să am o ordine până și în sentimente cum nu știu de ce te vreau, când nu știu nici măcar dacă te-aș putea primi. De ce?

Nu știu! Nu am o explicație logică, dar se spune (Anette spune) că îndrăgostirea nu are logică. Degeaba încerc să-mi explic că e absurd și ciudat, la nivel de polemică e simplu, când nivelul urcă, se inundă toate cuvintele. Se îneacă și nu rămâne decât starea. Starea aia pe care încerc s-o evit și pe care totodată o caut. De ce?

Nu știu! O am în gene. O am în mine. E nevoia acută de a avea. O nevoie care mă înspăimântă totuși, pentru că firea mea nu se prea potrivește… E nevoie de căutări, e nevoie de spațiul de confort și de timp. Dar eu sunt supărată pe timp și am senzația că nu-l mai am.

Îmi port în cârcă istoriile.

După toate încasate nu mai am răbdare și elan să lupt tot eu. Să cuceresc. Să caut. Să tânjesc. Obosesc repede și mă închei la șireturi. Ca să mă car. Dar am obosit să mă tot car, undeva parcă aș vrea să rămân. Lala îmi zice să ies cu oameni noi. Că am nevoie de figuri noi care să-mi distragă atenția și oameni pe care să-i cunosc și de la care să învăț. Dar nu mai am aceeași deschidere spre ei. Și o să pot să fac asta din ce în ce mai puțin.

I am gonna find myself the man of my life. Someday. If not, there are always a few cats to feed.

hugslovepeace
>.<