Evergreen

Timpul s-a dus. Nu mai e. Și nu-l pot concretiza în nimic, acum.
Și-mi vine să suflu într-o pungă de carton până o iau creierii razna.
Luni începe sesiunea. Deci e mai și se termină școala. De tot. Din nou. Aoleo.
Mai am de montat la două filme și de filmat încă unul.
Munca e muncă și nu poate fi ignorată.
Timpul nu mă așteaptă, se duce. Unde vrea el. Se așează-n părul meu, pe chipul meu, pe gândurile mele.

Mă împart în multe direcții, dar niciodată complet.
Sunt fum.
Io vreau să stau într-un hamac și să beau bere.
Dar nu pot.
Câteodată am senzația că tot ce e in mine e egal cu nimic.
Am pix pe corp.

Am fugit din oraș. Din panică, panică, panică.
27 pe-o masă în Vamă.
Nisip în slip. Și-n sutien. Și-n ochi.

Poze la Sovata. Tolănit la soare. Drum cu nori pufoși.
Noi doi. Uau. Ce bine-mi e. Când s-a întâmplat așa?
Cum am devenit doi pe un drum?

Dor de fugă. Sunt o lașă.

Mă întrebi ce dracului fac?
Nimic. Dilat timpul ca o gumă de mestecat fără gust. Îl întind ca pe elasticul din fața blocului.
Nu fac nimic și fac prea multe.
Se termină. Iar.

O să-mi lipsești, căci te-am iubit.

Foto
HugsLovePeace
>.<

Parcă sunt într-o altă viață, într-o altă formă. Una îndrăgostită.

Răsare soarele și-l privesc cu admirație și cu ochii cârpiți de somn. E frig, trag colanții pe sub blug, hanoracul pe sub polar, geaca și două glugi pe cap. Cutreierăm coclauri în căutarea atmosferei perfecte pentru cadrele din film. Din când în când mai dau rec pentru making of, dar pierd momente importante pentru că-s proiectată pe-un cer spumos pe care se ridică nori albicioși din hornurile matinalilor.

Și mă emoționez din lucruri mărunte.

E aproape pustiu satul, din când în când mai latră un câine sau mai cântă un cocoș. Nici sătenii nu mai sunt ce-au fost, îmi amintesc forfota de cinci dimineața de pe vremea când eram copil la bunici. Mulgeau vacile și le trimiteau la rând, hrăneau animalele din ogradă, pregăteau laptele pentru brânză, aduceau iarbă la viței, pregăteau căruțele pentru plecările la câmp și micul dejun pentru nepoții adormiți.

Și devin nostalgică, mă lovesc toate-n plex și-mi vine să schelălăi de dor.

Mâine începem filmările pentru un nou scurt metraj la care-mi lucrează mintea de ceva vreme. Avem 12 minute de peliculă 35 color și vrem să scoatem tot ce-i mai bun din noi și din ea. Discutăm până noaptea târziu și căutăm cea mai bună formă pentru a spune o poveste. Ne îndrăgostim de fiecare fotografie, fiecare gest imaginat, fiecare gând. Bem multă cafea, ne tolănim la soare și derulăm povestea nespusă încă. Trebuie să iasă!

Se va numi Marți și este povestea unui om bătrân care într-o zi, oarecare, iese din micul său univers rural și pleacă să protesteze la oraș. După un drum cu peripeții se trezește singur, bântuind străzile. Nu protestează nimeni, nu e cum a auzit la radio.  Dar își continuă demersul, urmând să se întoarcă total descumpănit acasă. După scurta escapadă revine la viața lui de zi cu zi, viața unui bătrân singur și bolnav, care pleacă să-și sape grădina.

Și este un film pe care-l fac în memoria bunicului meu pe care l-am pierdut acum 11 ani și care este inspirat din povestea singurului protestatar din Baia de Arieș.

Să-mi țineți pumnii! Să fiu lucidă, atentă, inspirată și curajoasă!

HugsLovePeace
>.<

Paradoxul face că după ce dăm noroc cu moartea ne simțim în viață și ne bucurăm sincer de sentimentul ăsta. Dar e trecătoare starea și vom simți asta data viitoare când moartea ne va da târcoale.

Sunt anul III la regie de film la unatc și-mi amintesc și acum perioada admiterii. Nu știam ce vreau să fac cu viața mea, nu știam cu ce se mănâncă regia și nici nu aveam cultură cinematografică. M-a luat prin surprindere totul într-una din cele mai crunte perioade din viață, depresii și atacuri de panică și alte stări nevrotice.

Am intrat.Fără pile. Fără mult timp de studiu. Doar cu ce am prins la cursurile de pregătire. Când am mers la primul curs nu m-am gândit mai departe, dar creștea o speranță în mine, mai ales că-s o fire ambițioasă. Și a început să-mi placă. Am început să prind curaj și să devin o figură printre colegii mei.

Îmi amintesc că mi-era rușine că nu știam cum se scrie Wajda, dar am căutat și învățat. În câteva luni am văzute zeci de filme, am citit o groază de cărți și am studiat istoria vizuală a artei. La grămadă. Aveam un terci în cap, dar m-a scos prezența de spirit. Să zicem…

Nu știu când au trecut anii, dar abia acum m-am dezmeticit. Peste câteva luni termin școala asta de arte și meserii. Și nu am nimic de pus la portofoliu, nu mă știe lumea din festivaluri și nici nu-s vreo figură cu părinți șmecheri. Deci nu știu ce-o să fac. Poate filmele din anul III o să mă ajute mai departe, majoritatea regizorilor cam pe acum au reușit să scoată ceva bun, valabil, curajos și sincer. Numai că ei au mai avut un an la dispoziție în care să se maturizeze vocațional, eu nu-l mai am. A doua facultate, dar degeaba.

Puteți spune că pot da la master. O, da. Sunt 3 locuri și mulți studenți din generațiile anterioare. Sunt 3 locuri și mult mai mulți favoriți, iar eu nu mă număr printre ei. Mi s-a spus clar și răspicat că nu intru, dar pot încerca pentru experiență. Nu am nevoie de o astfel de experiență, examenele de admitere în unatc sunt stupide, candidatul este intimidat, jignit de parcă ar veni să se angajeze la abator. Și nimeni nu face nimic în privința asta.

E dezamăgitor mai ales că vorbim de o școală de arte. Știam deja legendele, dar realitatea le depășește. Uneori mă înfurii că mă simt neputincioasă în fața unui sistem defect. Mă înfurii că asta ne ține pe loc, ne îngrădește spiritul liber, ne leagă de mâini și de suflete și ne aruncă în televiziuni să regizăm noră pentru mama.  Mă enervez când văd profesorii sictiriți, acri, adormind în timpul examenelor. Mă scoate din sărite când văd cum nepotismul e în floare și închidem ochii. Așa… că e mai bine așa…

Unatc-ul a ratat mulți regizori mari. De ce? E oarbă. O școală oarbă, cu oamenii betegi spiritual care nu au ce să caute în fața unor studenți entuziaști. Cine mai vrea arte, dacă nu ăștia idealiști?  Admiterea e irelevantă, atât în facultate, cât și la master. Că nu intră mereu cei care merită, ci cei care-s mai prietenoși.

Trăim într-o lume absurdă. Nedreaptă. Probabil că asta se întâmplă și-n afara granițelor, dar măcar acolo se fae mai multă practică și au o deschidere mai mare spre internațional. Aici murim îngropați între niște pereți albi și sufocați de lipsa acută de creativitate.

Mi-am acordat 3 ani. O să dau și la master. N-o să intru, probabil. O să muncesc pe rupte. O să trag linie după 3 ani. Dacă suntem tot pe moarte prefer să nu mai resuscitez sistemul și să plec. Unde? Nu știu. Poate până atunci apare o țară mega mișto în care viața contează, oamenii contează.

because you don’t know what you have lost. me!
… and go fuck yourself!

Am primit mailul prin care mi se spunea, în fraze motivaționale, că nu sunt suficient de aptă să merg în februarie la berlinale talent campus. M-am simțit respinsă. În cheia unei zile cu început bun și picaj brusc în tensiune și nervi, după citirea acestui mail m-am pus pe bocit. Dar ce bocit. Cu sughițuri și lacrimi până-n barbă. Cu suspine de se cutremura blocul. Cu tot tacâmul unei copile căreia nu doar i-au furat mașinuța preferată, dar i-au dat și foc sub ochii ei. Iar ea nu putea decât să privească neputincioasă. Futu-i!

cică oricum eu sunt mai melo așa, deci merge 

Mi-a luat ceva vreme să mă calmez, căci am trecut prin fața ochilor toate eșecurile din ultima vreme. Gizăs, cam multe! Și dă-i! Să se descarce tot ce am evitat să privesc în față până acum. Jale a fost. Am ajuns la concluzia că dacă sunt așa inaptă măcar să-mi zică dracului cineva să mă duc femeie de serviciu în Anglia și să-mi trăiesc my low life cu my low self esteem așa cum se cuvine, departe de toată lumea.

Băi, aș vrea să vină cineva sau mai mulți oameni care să-mi zică: măi fată, lasă-te, n-ai nicio șansă, niciun talent, nimic. Deci reprofilează-te, bucură-te că ai gustat unatcu, dar mai bine spală vase într-un pub printr-o țară străină și distrează-te. Mărită-te. Fă plozii aferenți traiului pe pământ și la revedere. Probabil m-aș încăpățâna să demonstrez contrariul și m-aș zbate ca nebuna, dar după aia aș sta să reflectez la cele spuse… și mi-aș vedea de viața mea. N-aș fi un om fericit pentru că ar trebui să suport povara eșecului, dar aș fi un om împăcat cu un destin neîmplinit. Altfel sufăr din toate mizeriile.

Între timp m-am revigorat, dar am rămas cu dezamăgirea. Arta e o chestie de gust. Relativă. O scuză plauzibilă pentru un ego instabil ca al meu. Și cine nu vrea să mă înțeleagă, n-are decât. Între timp cresc și încerc să număr și cele bune petrecute-n viața mea, ca să nu o dau în tragedii cu tentative de suicid emoțional. Așa mi-a zis soră-mea mai mică – să mă raportez la ce am realizat bun în ultimul an – că ea e deșteaptă și mă învață de bine.

M-am lamentat suficient. O iau de la capăt cu credința mea proprie. Că e la simpla alegere. Să cred sau nu. Și eu cred în mine! Doar că uneori mă pierd cu firea și uit cât de tare sunt. Ori nu.

E bine. Oricum ar fi, e bine.

HugsLovePeace
>.<

Foto 

M-am trezit în miez de noapte și n-am știut unde sunt. Pentru câteva secunde am crezut că-s înapoi, dar eram acasă. Ce sentiment ciudat să-ți simți patul străin…

Am cunoscut oameni minunați, deși am plecat sceptică și speriată că nu cunoșteam pe nimeni. O zi mai târziu eram deja legați, one big happy family. Am muncit mult, am dormit ore puține, dar am avut timp de-o bere în fiecare seară pe balconul fatidic. Acolo s-au legat iubiri scurte și s-au dezlegat mistere. Balconul de la etajul 2 a aflat poveștile și le păstrează până data viitoare… pentru că noi știm sigur că va fi o dată viitoare.

Pentru că filmarea noastră a fost un eveniment, am fost și pe la West Tv la matinal, unde am vorbit în direct despre mine, noi, KiDDO și film, în general. Mi-era dor de senzația de direct și de un platou tv.

N-am văzut foarte mult din Arad, dar cred că am bifat ce era mai important. Am fost la Ghioroc la baie, am vizitat teatrul pustiu (ce senzație să stai pe scenă!), ne-am plimbat pe bulevardul principal și-am băut o nefiltrată la Joy, clubul poeților, cică.

I-am cunoscut și pe Les Elephants Bizarres… au venit în vizită la prietenul lor, Ștefan, care montează filmul. Și pe 4 august ne vedem la lansarea clipului Smile, da? Vă mai amintesc eu.

Pe lângă filmarea în sine, au apărut și oportunitățile: să fiu asistent la un lung metraj, anul viitor, să regizez un clip al unei trupe mișto de tot, al cărei fan sunt, să-l ajut pe Pufulete să-și facă filmul de exam, să facem proiecte mici și interesante pentru diverse festivaluri etc.

Dar cel mai important a fost că am cunoscut oameni frumoși! În domeniul ăsta-i întâlnești mai rar. I am a lucky bastard! Și că în ciuda orelor puține dormite, a căldurii și a stresului, atmosfera a fost una plăcut, plină de umor și de bună dispoziție.

Și pentru că merit, pe 28 iulie plec din țară. Undeva unde-mi doream de multă vreme să ajung. Revin pe 3. Pe 4 ne vedem la party. Apoi mă apuc să-mi caut job…

hugslovepeace
>.<

Azi am strigat cu veselie uraaaa după finalul ultimului cadru. Sunt frântă. Mă dor tălpile și plămânii, degetele (de la frig) și-mi frig pomeții, dar epuizarea asta este unică și inexplicabilă. Ba râdeam azi că e mai mișto decât epuizarea de după sex…

A fost frumos și aș mai vrea! Încă pe atât! Înzecit! Dar toate se termină, mai ales cele mai frumoase momente. După ele tânjim o vreme lungă. Mai vin ele altele, nu-i așa?

Zilele astea am avut senzația că cineva-mi păzește spatele. Poate era tata, deși nu cred în astfel de semne, dar parcă prea au mers toate bine, unse, legate. Universul îmi dă pe-o parte, îmi oferă la schimb pentru nopțile alea înșirate și aici cu atâta patos. Și să fiu sinceră, îmi convine de minune schimbul… eu pot iubi (trăi) prin film. Nu pot decât să mulțumesc în fiecare minut din existență…

Uneori îmi doresc să pot să împart asta oamenilor dragi mie. Să le dau din emoția și lumina care mă învăluie atunci când strig motor sau atunci când vorbesc cu actorii privindu-i în ochi. Din păcate ei sunt de cele mai multe ori în altă parte…

Mulțumesc pentru susținere…

HugsLovePeace
>.<

Peste șase ore voi deschide ocheanele și mă voi minuna încă o dată de frumusețea vieții. Regizor, lol!

Mâine imprimăm pe peliculă povestea la care lucrez de ceva vreme. O cresc și cred că am atins acel punct de sus. Nu am emoții din alea cu greață, ci abia aștept! Abia aștept să fiu acolo și să trăiesc acest proces de creație.

Chiar râdeam în seara asta pe tema: cum naibii am ajuns eu de la contabilitate la regie de film? Cu perioada de tranziție în jurnalism? Eh, eu mă descopăr mai greu… dar beneficiez de plăcerile vieții.

Am doi actori minunați cu care mă mândresc de nu mai pot. Chimia dintre ei este irezistibilă.
Echipa este implicată și plină de viață, ceea ce mă motivează și mai mult să fac totul cât pot eu de perfect. Nu-mi place să dezamăgesc, mai ales pe mine.
Iar eu mă simt sigură pe mine. Mă simt cum probabil se simte un regizor când pășește pe un platou de filmare. Asta mi-e menirea! Asta-mi place! Iar asta mă determină să iau totul ca pe o experiență plină de entuziasm și în care chiar că mă arunc cu capul înainte… chiar și fără frânghii. Sper să se vadă și la final plăcerea cu care lucrăm.

Și toate vin lin pe acordurile unei alte toamne, dar plină de îmbrățișări.
Iar asta îmi dă lumină și eu pot fi lumină pentru alții.

Eh, cam atât de pe la mine.

HugsLovePeace
>.<

Felicitări Nonei!!! Ciocniţi beri şi şampanii pentru reuşita ei… Iuhuuu!!!

Mi-era dor de şcoală… azi mi-am dat seama când alergam entuziasmată ca-n clasa întâi pe coridoare. E mişto! Deja am deadline-uri pentru diverse exerciţii şi asta-mi ocupă timpul. Şi-mi place, îmi place să fiu în mediul ăsta creativ, parcă vin cu alt flux ideile…

Şuetele au primit propunere de barter, deci drumul spre glorie e pavat cu bartere mici. Sunt foarte mândră de copilaşul meu. Pregătesc un concurs, fiţi pe fază. Dar e pentru gagici, mai mult. O să vuiască online-ul când îl lansez, adică mă bazez pe voi.

Raluca a scris un articol aici. Îl dau mai departe pentru că mi-a plăcut şi pentru că mi se pare plin de esenţă.

Lia caută stăpâni pentru două pisicuţe splendide. Dacă vreţi sau dacă ştiţi pe cineva care vrea să le adopte ştiţi unde să daţi vestea.

>.<

Vara viitoare voi pleca ori în America ori în Anglia ori în Spania… aşa, ca să ştiţi să nu vă faceţi planuri cu mine.

Filmul meu de regie.

Aştept critici.

Nu am fost niciodată capabilă să rezolv acest cub. Mi-aduc aminte de Pursuit of happiness unde Will Smith îl face în mai puţin de un minut (parcă) şi atunci mi-am zis: “Evergreen, nu ai cum să fii fericită vreodată dacă nu poţi face un cub ca ăsta!” Apoi mi-am adus aminte că fericirea e un lucru mărunt.

Recunosc, nu am fost niciodată bună la ştiinţele fixe şi nici la capitolul răbdare aşa că de fiecare dată cînd am început să-l fac am lăsat baltă activitatea după fix 5 minute de enervat maxim.

Normal că după ce termin de scris asta cineva-mi va spune că e easy like sunday morning să rezolvi drăcia, trebuie doar să calculezi probabilităţile … bla bla bla, aici m-a pierdut de tot.

De aia am făcut jurnalism. Să scriu despre oamenii care fac cuburi rubik în 10 secunde, nu să-l fac eu. Şi de asta fac regie de film. Să fac filme despre oameni care fac cuburi rubik şi apoi se sinucid. Eh, nu-s un munte de optimism… de fapt aici voiam să ajung. Frămîntările mele creative în jurul acestui cub.

Cam aşa e şi cu filmul ăsta de-l montez (încă). Nu ştiu cînd a apărut cubul ăsta. Începusem cu o bere şi acum dă-i şi bagă cu un nemernic de cub şi aici îmi amintesc de mizeriile alea de filme, care mi-au plăcut în perioada respectivă: Cube, Hypercube care era Cube II şi Cube Zero şi era vorba de nişte oameni prinşi într-un cub din care nu puteam ieşi. Mai mult, era şi plin de capcane. Şi oamenii ăia deştepţi calculau şi vă daţi seama… ieşeau, parcă.

Aşa că, dacă viaţa cuiva ar depinde de mine şi de un cub mai bine şi-ar lua adio.

foto: img.yuppy.ro/