Evergreen

Parcă sunt într-o altă viață, într-o altă formă. Una îndrăgostită.

Răsare soarele și-l privesc cu admirație și cu ochii cârpiți de somn. E frig, trag colanții pe sub blug, hanoracul pe sub polar, geaca și două glugi pe cap. Cutreierăm coclauri în căutarea atmosferei perfecte pentru cadrele din film. Din când în când mai dau rec pentru making of, dar pierd momente importante pentru că-s proiectată pe-un cer spumos pe care se ridică nori albicioși din hornurile matinalilor.

Și mă emoționez din lucruri mărunte.

E aproape pustiu satul, din când în când mai latră un câine sau mai cântă un cocoș. Nici sătenii nu mai sunt ce-au fost, îmi amintesc forfota de cinci dimineața de pe vremea când eram copil la bunici. Mulgeau vacile și le trimiteau la rând, hrăneau animalele din ogradă, pregăteau laptele pentru brânză, aduceau iarbă la viței, pregăteau căruțele pentru plecările la câmp și micul dejun pentru nepoții adormiți.

Și devin nostalgică, mă lovesc toate-n plex și-mi vine să schelălăi de dor.

Mâine începem filmările pentru un nou scurt metraj la care-mi lucrează mintea de ceva vreme. Avem 12 minute de peliculă 35 color și vrem să scoatem tot ce-i mai bun din noi și din ea. Discutăm până noaptea târziu și căutăm cea mai bună formă pentru a spune o poveste. Ne îndrăgostim de fiecare fotografie, fiecare gest imaginat, fiecare gând. Bem multă cafea, ne tolănim la soare și derulăm povestea nespusă încă. Trebuie să iasă!

Se va numi Marți și este povestea unui om bătrân care într-o zi, oarecare, iese din micul său univers rural și pleacă să protesteze la oraș. După un drum cu peripeții se trezește singur, bântuind străzile. Nu protestează nimeni, nu e cum a auzit la radio.  Dar își continuă demersul, urmând să se întoarcă total descumpănit acasă. După scurta escapadă revine la viața lui de zi cu zi, viața unui bătrân singur și bolnav, care pleacă să-și sape grădina.

Și este un film pe care-l fac în memoria bunicului meu pe care l-am pierdut acum 11 ani și care este inspirat din povestea singurului protestatar din Baia de Arieș.

Să-mi țineți pumnii! Să fiu lucidă, atentă, inspirată și curajoasă!

HugsLovePeace
>.<

Aș fi vrut să mă încui în casă, dar în mine zace un spirit de protestatar ce n-ai văzut. Am fost dezamăgită de cele întâmplate, speriată de gazul care mi-a înțepat limba câteva ore, dar și indignată de tot ce se discută în jurul meu, mai ales în presă. Așa că am zis că mai ies, cuminte, calmă cu riscul de a fi lovită, dar vreau să particip la scriera istoriei și la schimbare.

Și am fost. A fost bine în comparație cu noaptea precedentă, n-am mai simțit furia celor adunați. Jandarmii erau împrăștiați și luau indivizi dubioși pentru a-i identifica. Lumea striga, de data asta mai organizat.  Oamenii erau mai mulți, mai supărați, dar nu furioși. Printre noi plutea o teamă că ar putea izbucni un masacru, dar nu s-a concretizat.

Nu s-au întâmplat incidente, mulțimea împărțea mesaje celor care nu aveau și făcea loc celor veniți. O solidaritate ciudată care m-a făcut să mă gândesc automat la… deci se poate, domnule. Se poate și la noi!

Nu știu pe cine aleg dacă au loc anticipatele. Noi ne gândeam că ar fi bine să revenim la monarhie, dar pare imposibil. Nu știu dacă va fi mai bine, dar măcar nu mai e la fel. Poate sună stupid, dar zace o speranță-n mine, mai ales că după revolta asta lucrurile nu pot rămâne la fel. Că nu e drept, măcar pentru frigul trecut prin oase, panica, bordurile, gardurile și magazinele sparte, măcar pentru că am reușit să ne strângem acolo și să cerem, căci o vorbă spune, cere și ți se va da. Să fie primit!

Simt nevoia unui partid nou cu oameni lucizi la conducere. Cu oameni avuți, nu hămesiți. Cu oameni decenți, învățați și civilizați, nu orice birjar care este. Dar nu ceva făcut pe genunchi și în disperare unde se poate infiltra oricine, un partid cu valori și cu idei corecte, aplicabile situației noastre. Că nu mai vreau povești de adormit copiii și nici să-mi imaginez că peste 10 ani o să trăim pe roze. Vreau adevăr și corectitudine, fără interese murdare și fără manevre de manipulare. Vreau ca omul ăla care vine să ne reprezinte ca națiune să fie diferit, chiar și de majoritate. Să fie cu capul pe umeri și să se zbată să ne aducă pe-o linie de plutire ca să nu mai existe discrepanțe atât de mari între clasele sociale și toată lumea să-și permită un trai decent, iar cei capabili să trăiască-n lux.

Nu sunt o idealistă și nu cred că România se va transforma în lapte și miere, aur și voie bună. Dar cred că se poate schimba și se poate alinia cu alte țări, trecute prin comunism și ajunse la democrație, cum e Cehia.

Aș fi vrut să înșir o listă cu dorințe, dar cred că le știm cu toții. Schimbare în toate sistemele, de la învățămânat la sănătate, de la cultură la agricultură și turism. Aș vrea să se întoarcă în țară toți înstrăinații și părinții să-și crească copiii nu să se zbată slugă în vreo țară ca să le facă un viitor. Aș vrea să nu ne fie frică în spitale că ne lasă să murim, să mergem la școală pentru că trebuie să ne dezvoltăm și nu pentru diplomă, aș vrea să vină străinii să ne dea bani să stea pe nisipul nostru fin, aș vrea să nu mai importăm toate mizeriile și să cumpărăm de la ai noștri.

Nu-i judec pe cei care stau în casă și nu consider că nu le pasă, ci poate le e teamă. Sau poate sunt atât de sătui de cele înghițite încât nu mai cred în nimic. Sau poate chiar nu le pasă și nu e nimic de condamnat, viața curge mai departe, sesiunea bate la ușă, copiii cer de mâncare.

Nu-i judec nici pe cei care ies în stradă și nu-i cataloghez în idioți, cretini, idealiști etc. Fiecare e liber să facă ce vrea și cum simte. Așa că vă instig să faceți ce simțiți! Așa e cel mai bine.

HugsLovePeace
>.<

mă gândeam azi că au trecut și sărbătorile astea. fain frumos, n-am ce zice. încă-mi aprind instalația la brad. maman abia așteaptă să-l scoatem, dă jos unul câte unul obiectele cu tentă de sărbătoare. azi mi-a aruncat coronița de brad din cameră. i-am zis ok, era moartă, deci arunc-o. o tot amân cu desfacerea bradului până se întoarce sorelina din piatra neamț. de fapt nu vreau să-l scot. noaptea când sunt singură acasă, îi dau drumul și mă uit la luminițe. și parcă e mai liniște cu ele aprinse, decât în beznă

e dezolant orașul plouat. gri. pământiu. oameni palizi. dacă ar fi nins lucrurile ar fi fost altfel și oamenii ar fi îmbujorați de la frig. roșu pe palid. tot e bine. aș fi vrut să ningă. mult. lung. agale. să mă plimb prin nămeți. să mă tăvălesc în zăpadă. să fie iarna copilăriei mele. noastre. mă tem că n-o să mai fie ierni din astea și dacă aveam de gând să fac copii aș fi zis că mă tem că nu vor prinde o iarnă citadină așa cum se cuvine. dar nu zic.

îmi amintesc de o iarnă în aprilie. era paște. ne-am trezit și cimitirul din spatele blocului era înghițit de alb. am țopăit de fericire. ai mei erau triști că n-o să fie recoltă. bla bla. eu scormoneam cu disperare după mănuși. cizme. la derdeluș!  nu-mi amintesc dacă a fost an sărac, dar nu-mi amintesc să fi înotat vreodată în avuții. mai mult fără decât cu.

mă uitam la blocurile din cartierul copilăriei mele. sunt la fel ca acum 15 ani. s-au aglomerat străzile cu mașini. se înghesuie pe spații înguste. fiecare locatar a devenit proprietar de asfalt. asfaltul pe care acum niște ani desenam frunza. șotronul. țările. am ajuns pe scurtătură până în fața blocului și m-am gândit cum ar fi fost dacă aș fi plecat și eu ca toți ceilalți. undeva-n anglia. franța. din astea. cum ar fi fost viața mea acum. ce aș fi făcut. cu cine. în ce domeniu.

am zis că mai stau un an. doi. poate trei. dau la master. poate intru. și văd cum o să fie aici. cu viața mea profesionalo-artistică. dacă nu se leagă nimic. și dacă nu reușesc ce mi-am propus până la 30 de ani o să plec s-o iau de la capăt în altă parte. mama e dezamăgită de gând. auzi la mine, două facultăți degeaba. ca să spăl vase în cine știe ce țară. aș fi putut face asta și aici. așa e. aș fi putut.

am renunțat să mă mai supăr pe lipsurile din țară. pe oamenii politici. pe economia șubredă. pe neșansele noastre. nu-mi pasă nici de președinte. nici de guvern. nici de udrea. și nu vreau să fac nimic. sunt o blazată. nu vreau să ies în stradă să lupt pentru drepturile câinilor. nu vreau să știu de roșia montana. nu vreau să știu de industria cinematografică aproape inexistentă și de sistemul uns cu căcat. nu vreau să știu de cei premiați și cei care pierd. nu vreau să știu de maneliștii plini de bani. și nici de bătrânii muritori de foame. de nimic.

când zăpadă nu e, iarnă nu e. dar nu e nici vară.

hugslovepeace
>.<

Deşi o iubesc pe bunica mea, mă enervează atunci când mergem împreună la Biserica din sat şi mă obligă să fac ritualul acela (de ochii babelor): mătănii şi pupat icoane. Cum să-i explic că legătura cu Divinitatea e alta? Şi atunci le fac şi par smerită, doar să-i fac ei pe plac.

Când sunt întreruptă (atunci când vorbesc) simt că îmi vine să lovesc persoana cu care vorbesc. De asemenea şi când alţii sunt întrerupţi, mi se pare că ne derutăm reciproc, că jucăm un ping pong absurd al ideilor.

Oamenii care cer sfaturi şi se pişă pe ele şi oamenii care dau sfaturi şi se oftică dacă nu le urmezi.

Sutienele push up, prea mici şi cămăşile albe egal sfârcurile pe afară, bleah!

Femeile care ies din casă arătând de parcă le-a lovit troleul. Nu zic să ieşi cu părul ondulat şi pantofi cu toc până la colţ, dar măcar decent şi nu aproape în curul gol. Şi ne mai întrebăm de ce-s atât de multe singure…

Unii bloggeri mă enervează cumplit pentru că se cred zeii virtualului. Nu dau nume. Şi unii comentatori care spun chestii total pe lângă şi se aşteaptă să le răspund şi să le mulţumesc că sunt aici. Vin rar, dar când vin mă ia capul.

Oamenii care-mi citesc blogul şi apoi au impresia că mă cunosc şi că putem să ne tragem de toate şireturile din Univers, ba chiar se contrazic cu mine despre mine. Asta-i maxim!

Mă enervează cretinii care publică joburi şi apoi nu se uită peste cv-uri. Înţeleg că aplică 5000 de disperaţi, dar măcar cei care se califică merită o aruncătură de ochi.

Melodia Portugalia a lui Salam.

Oamenii care intră în tine pe stradă (eu cică aş fi unul din ei, că nu am direcţie) şi nici măcar pardon nu zic.

Controlorii care nu controlează ţigani.

Cei care s-au sesizat că ţiganii sunt europeni. Da, sunt, dar cât să mai fure şi ei? După cum spunea un nene la tv, nu luptăm împotriva lor, ci împotriva mizeriei şi a delicvenţei. Pam pam! Total de acord.

Şi ar mai fi, dar nu-mi mai vin în cap. Pe tine ce te enervează?

Dragă Domnule Preşedinte, dragi purtătoare de genţi de fiţe, dragi primari şi cine mai sunteţi voi la conducere.
Dragi mincinoşi şi hoţi, oamenii mor de foame! În timp ce voi vă scăldaţi în conturile grase şi vă plimbaţi popourile în maşinile luxoase şi spaţioase, oamenii mor de foame în ţara lor!

Ştim, e vară şi vrem vacanţe. Exotice sau nu, munceşti ca vita un an de zile şi speri la măcar o săptămână de concediu unde să stai efectiv degeaba. Un concediu unde să mănânci de acasă şi să iei îngheţată la cornet. Să te cazezi într-o cameră infectă şi să nu-ţi permiţi să-ţi iei chaise longue sau o bere la cutie. Iar ceilalţi să te privească de sus. Pentru că soarele e în principal pentru cei cu bani, da?

Am auzit că Preşedintele Băsescu a zis să ne ducem dracului în alte ţări. Nu mă pot uita la aşa ceva aşa că prefer să aud rezumatul de după. Ce puşca lui? Numai că sugativa asta de om (plus aliaţii lui) nu se gândeşte că fără tâmpiţii ăştia care mor de foame, nu aş avea ce să mai conduc, deci de la cine să mai fur?

Nu am zis niciodată să nu se fure. Pun pariu că şi în alte ţări există corupţie şi furturi, dar bag mâna în foc că “ca la noi la nimenea”. Adică, fură, ia pentru tine şi neamurile până la gradul 15, dar nu-l lăsa pe boul care trudeşte o viaţă să crape de foame în cele două camere pentru care poate încă mai plăteşte la vreo bancă. Nu-i lua şi pielea de pe el pentru că poate într-un moment de nebunie se aruncă de la etaj. Şi bugetul scade şi doar nu vrem asta.

Cum poţi tu să porţi haine de mii de euro când oamenii din jurul tău plâng de foame? Aş vrea să ştiu cum poţi să fii aşa ca om? Înţeleg că e imaginea, dar jur că un costum normal nu mă face să nu te cred, doamnă. Mă face să te respect mai mult, deşi eu nu te respect nicicum.

Am ajuns să ne sacrificăm pentru o plecare la mare. Efectiv să gândim de zece ori înainte, dacă avem sau nu avem.  Când mergi la magazin cu o hârtie de un milion te întorci cu mărunţiş şi cu două pungi aproape goale. Mofturi, nuuuu. Nu merităm! Joburi şi oportunităţi pentru studenţi, rare. Rare şi oferte proaste, de parcă suntem sclavi. Deşi poate mai avem o facultate în cârcă, nu contează. Bani puţini şi muncă cât cuprinde că doar e criză şi omul îşi dă şi o mână pentru bani. Respectul nu mai există. Toţi suntem nişte animale flămânde care ne dăm în cap pentru o sută de mii.

Poate asta înseamnă democraţie. Sau poate aşa trebuie să fie ca să simţim ce-i aia viaţă. Adică să nu trecem ca raţa prin baltă. Să ajungem cocoşaţi la mal şi să murim până la pensie. Ce atâta trai?

Cui îi mai place aici? Nu ştiu. Mie nu. Nu plec încă pentru că nu mi s-a ivit oportunitatea, deşi o caut mai cu patos ca oricând. Şi nu sper ca dincolo să găsesc lapte şi miere. Şi nici nu o să am palate. Şi nici vile şi piscine. Şi poate o să am mai puţin ca aici, dar măcar o să trăiesc în civilizaţie şi nu o să mă simt frustrată că sunt furată pe faţă şi nu pot face absolut nimic în privinţa asta.

Şi, cui îi mai place aici?

Ştiu de ce avem parte numai de incompetenţi la conducere.
Ştiu de ce suntem blestemaţi să trăim în jeg şi să apară generaţii din ce în ce mai puturoase.
Ştiu de ce toată lumea fură.

Pentru că acum o vreme nişte oameni s-au bucurat de moartea altora într-o zi de sărbătoare! Pe bune.

Io nu prea cred în blesteme sau din astea, dar parcă prea suntem bîntuiţi şi parcă prea purtăm nişte poveri prea mari pe umeri? Poate pentru că avem labele mînjite de sînge, fie el şi vinovat.

Dar asta nu înseamnă că nu există remediu. Eu am mai scris că instig la revoluţie, dar fără dansul pinguinului. Aş vrea una serioasă, dacă se poate. Şi fără alcool ca să nu încingem hore.

şi coşmarul vieţii

pe scurt: am trimis un plic cu două hăinuţe pentru Merat, o cititoare dragă. am completat 3 formulare şi am pus plicul cu mare entuziasm. azi mă sună că nu a ajuns decît o hăinuţă şi că am completat greşit formularul de plată ramburs că nu aş mai fi primit banii în vecii vecilor. eu l-am completat dupa un model postat acolo.

sun la poştă. vorbesc cu o diringintă drăguţă care-mi explică tot procedeul. cum plicul pleacă. cum ăla de-l ia nu acceptă plic deteriorat. cum acolo ar fi trebuit să sesizeze problema. cum Merat nu trebuia să-l ridice dacă avea probleme (clar, clientul e de vină!!!). cum trebuia să fie atentă la greutatea de pe foaie cu cea de pe cîntar. etc etc etc. cum, de aici totul a fost ok, problema a fost ori pe drum ori la ei.

i-am zis că ştiţi că dacă sun acolo ei îmi vor spune acelaşi lucru? diriginta mi-a explicat de-a fir a păr ce ar fi trebuit să facă acolo ca să nu se ajungă în situaţia asta.

şi-a cerut scuze, deşi scuzele nu aduc vestuţa înapoi. practic nu putem să facem nimic pentru că dacă iei coletul acasă şi realizezi că îţi lipseşte ceva nu se pune.  dacă nu ai avut vreo obiecţie la faţa locului nu contează. daca pe foicicile alea nu scrie că e ceve în neregulă adio.

Merat, draga mea, îmi pare tare-tare rău. Te aştept aici poate bem o cafea şi rîdem de situaţie.

Cînd rochia de sînziană nu mai face valuri. Cînd abia-mi trag nasul. Cînd abia-mi strig numele. Cînd toate nu mai au farmec şi cînd cerul bate spre mov, atunci mă apuc să tac.

Privesc paginile blogului meu. Dacă-ar dispărea wordpressul aş pierde toată viaţa mea din ultimii ani. Poate-ar trebui să-mi ofer niscaiva timp să-mi strîng la piept cuvintele.

Sunt un popîndău. Sau mai bine o mangustă. O surată. Ca-n documentarul ăla de pe discovery. Cine mai ştie?

Sesizez cu stupoare că intru în a doua sesiune la facultatea de film. Vă reamintesc că am 25 de ani şi este a treia facultate. Pe prima n-am terminat-o din prea mult idealism. Pe-a doua degeaba. Să văd dacă 3 e cu noroc. Habar nu am ce-o să fac cu viaţa mea, deci aş fi absurdă să am pretenţii de la vieţile celor din jurul meu. Ahm, v-am spus că mă consider un om absurd? Am nevoie de certitudini. Că dacă eu n-o să reuşesc, atunci cineva va reuşi cu siguranţă şi prin el pot trăi şi eu succesul.

Nu mi-e frică. Asta mă înspăimîntă. Că am intrat într-un miserupism stupid şi că mă doare-n voalul de la rochia de mireasă (pe care n-o am) dacă o să încalec p-o şa şi vă spun povestea mea. De unde atîta?

La uşă bate cineva. Se numeşte stare de amorţeală. Am senzaţia că mă iau nişte doruri presărate cu boabe de nostalgii. Pfui, nu era momentul să intr-un visare.

Odată o să vreau să strîng toţi oamenii care s-au perindat, fie şi pentru cîteva momente, fie şi pentru ani în şir prin viaţa mea. Aş prefera înainte de vreo nuntă sau de propria-mi înmormîntare. Şi atunci o să le spun eu lor. Sau poate doar am să-i îmbrăţişez în propria-mi prostie de iertare. Sau o să-i lovesc. Ori vom bea pînă la epuizare şi după aia vom trăi orgia vieţii.

Ţara se duce de rîpă. Aşa aud. Natura nu mai are stare. Stratul de ozon? Nu ştiu dacă mai e. Apocalipsa bate la uşă. Se bate cu amorţeala să cîştige meciul. Marea mă aşteaptă. Şi 12 examene odată cu ea. Nu am bani. Nu ştiu dacă o să am vreodată şi ăsta era marele meu vis cînd eram puradel. Să am mulţi bani şi să locuiesc în nori. Revenind. Băsescu nu face nimic. Nimeni nu face nimic. Se iese în stradă. Aş ieşi şi eu la o bere la o terasă, dar nu are nimeni bere caldă. Cei de la Darma de lîngă Argentin mi-au încălzit două beri la robinet.

Nu am nici început  şi nici final şi iar mă întreb cine sunt eu şi pe cine iubesc mai mult? Pe mine sau starea asta de inutilitate pe care-o trăiesc în acest moment fatidic?

S-a făcut seară.

Indiferent dacă a fost sau n-a fost sau indiferent cum mi-aş petrece sfîrşitul lumii azi e ziua noastră.

Ziua romînilor!

Şi azi vom lăsa deoparte dezbaterile şi alegerile, palmele peste bot, marionetele, bîrfele, răutăţile şi văicărelile. Azi ne vom spune la mulţi ani cu mîndrie că suntem născuţi pe pămînt romînesc.

Diseară poate bem şi-un vin fiert în centru la lumina aranjamentelor de Crăciun. Poate va ninge.

LE: nu avem luminiţe, dar avem un Moş Crăciun mişto în Cişmigiu. Luminile mai încolo…

Azi ne vom zîmbi şi ne vom respecta şi poate azi se va naşte ceva în noi astfel încît să realizăm ce important este să ne iubim ţara şi ce schimbări ar apărea dacă ar fi aşa. Schimbarea stă numai în noi.

La mulţi ani şi Ionoukăi !!!, draga de ea

Vă pup pe toţi !

O romanca, Petruta Krupper,  a uimit Germania cu naiul ei.  A participat la concursul super talent si i-a facut sa planga pe cei din public. Si piesa… e favorita mea.
Incepe sa cante de la minutul doi.

Se poate, deci!

Felicitari!