Evergreen

Profit că este sesiune și stau închisă-n casă. Scriu referate. Mă uit la filme cu laptopul în poală. Termin un borcan de peanutbutter în două zile (nu găsesc deloc Skippy). Când nu-s în pat alerg din loc în loc. Aș mânca tone de căpșuni și cireșe.

Am poftă să scriu de jale, dar n-am mai băut lately și n-am spor la cuvinte de amor. Așa că aberez despre viață, cuvinte și senzații pe care deja le știm cu toții.

În ultima vreme s-au spulberat câteva vise. Dar am realizat, într-un moment de luciditate maximă, că tot ce-am visat de mică a rămas la stadiul de vis. Că n-am atins nimic. Am fost depresivă câteva momente și apoi m-am luat de-o aripă și m-am aruncat iar printre paginile albe.

Sunt un pescăruș. Planez deasupra mării și caut șanse noi.

Dorm ca un cal care aleargă pe câmpii.

Există un om cu care-mi place să-mi petrec disperările, tăcerile, bucuriile. Are ochi albaștri și-mi zice Nelă, bivol sau Roxănica. Și mă face să mă simt în siguranță.

Mă întreabă oamenii ce am de gând să fac după ce termin școală, adică peste o lună jumate. Am de gând să beau mult ca să uit că nu am nimic altceva de făcut. Nu știu ce fac, acum e timpul să vină cineva, un trimis, care să mă ia sub o aripă protectoare și care să investească în creierul meu. Dar probabil o să mă zbat singură și o să iasă ceva până la urmă. Deci nu mă mai întrebați că habar nu am. Știu ce aș vrea, dar e irelevant.

Caut un fel de daddy, dar fără sugar.

Ar trebui să merg la terapie să rezolv chestii cu capul meu nebun.

Dar mai întâi aș vrea să merg la înot.

Nu merge nimic. E vineri. M-am trezit devreme ca să fac nimic.
Aș vre să stau leșinată pe o plajă. Și să mângâi nisipul cu degetul arătător. Și omul meu preferat să aducă două pahare cu Lollipop și puțină vodkă și să fiu nefumătoare.

Asta cântă acum în playlist. 

Partea ciudată este că nu mi-e dor să fiu copil/adolescent. Niciodată n-am fost liberă și maxim de fericită. La 5 ani voiam să fug de acasă, la 12 voiam să fiu Top Cat și să stau în tomberoane, la 18 eram un copil debusolat major, la 25 luam viața de la capăt. Deci nu mi-e dor să mă întorc. Poate doar la verile de la bunica. Și cam atât.

Foto / Artist: Claude Théberge

HugsLovePeace
>.<

Mi-am amintit brusc de noaptea în care degetul tău a scris pe pielea mea oaza mea de liniște și de momentul în care eu am scris pe pielea lui. Mi-am adus aminte de zilele-n care tânjeam după prezența ta și nu-mi puteam imagina nopțile în care să nu te mai vreau. Ele au venit, aproape pe nesimțite. Și nu m-am știut vindecată până-n ziua în care ne-am întâlnit și nu am simțit nici măcar emoția revederii. Dar așa e-n amorurile consumate rapid și pasional. Nu rămâne nimic în urma lor.

Te-ai încăpățânat să mă faci să te văd cum ai vrut tu. Și te-ai încăpățânat să știi că te port în mine, de-a lungul și de-a latul. Ai vrut să îți confirm că nu-s sentimente, că e doar un moment al meu care n-are nicio legătură cu tine. Am vrut să strig tare să mă auzi că ești inuman și absurd. Că eu nu-s construită pe sistemul futut și plecat. Că nu face parte din configurația sufletului meu și că orice atingere, orice trup, orice gură sărutată are însemnătate. Dar am tăcut și-am convenit să tac și să aștept nopțile în care să nu te mai vreau. Și au venit. Și diminețile senine și nopțile fără insomnii. Dar așa e când nu se aliniază planetele. Eu vreau să par cum vrei tu să mă vezi și tu vrei să pari cum nu ești de fapt.

Umblăm cu ascunzișuri de teama de a nu fi iubiți. De aia la început părem perfecți pentru celălalt. Pentru că ne temem să-i spunem că nu ne place Bach sau Tolstoi sau mâncarea picantă. Și ne chinuim să ne placă, vrem să ne placă. Ne mințim că ne plac. Până în momentul în care intrăm în conflict cu noi înșine și revenim la starea ințială. E normal ca cel de lângă să devină confuz… de aici și celebra frază: nu mai ești omul de care m-am îndrăgostit. Trist e că n-ai fost niciodată.

Umblăm cu proiecții și dorințe ascunse din trecuturi neîmplinite. Și ne imaginăm că putem accepta și depăși orice, că omul ăla e realitatea visurilor noastre. Dar nu e drept nici pentru noi și nici pentru viața asta. Că omul ăla e el și nu trebuie legat și umanizat și transformat.

Umblăm și căutăm mari iubiri și le așteptăm ca pe Moș Crăciun. Dar pe Moș Crăciun nu-l vedem niciodată, decât în reclame și-n filme.

Uneori absența e un lucru bun. Pentru că în imaginație uităm și răul și rămânem legați de bine. Și nu există bine fără rău, e în legea naturii. Asta mi-a fost greu să accept în privința marilor mele iubiri, plăpânde și palide acum, mistuitoare și puternice atunci. Mi-a fost greu să simt în absență.  Acum mi-e greu să simt… oricum.

Nu se scriu povești despre iubirile simple. Nu se scriu poezii din bine. Și când în filme se termină cu bine e numit clișeu. Dar în viață se întâmplă ca oamenii să se întâlnească și să se iubească până dispar. Pentru că oamenii ăia au devenit conștienți pe parcurs de efectul iubirii și de ce înseamnă ea mai presus de teorie.

Mi-au plăcut teoreticienii iubirilor. Marii incapabili să simtă.

Oaza mea de liniște.

Dacă număr oamenii pe care i-am iubit cu tot sufletul sunt doi. Altfel, dar cu toată ființa mea. Restul au fost iluzii proiectate din disperare și singurătate. Din slăbiciune și inocență. Mi le asum. Au fost perfecte atunci, neînsemnate acum.

Băi, mergeți la persoana de lângă voi și sărutați-o cu tot sufletul. Chiar dacă vă enervează și chiar dacă azi a uitat să ia pâine. Dacă o iubiți cu adevărat, veți râde și veți face mămăligă.

HugsLovePeace
>.<

ne-am întâlnit în seara asta după multă vreme. eu răvășită de la atâta stat, ea veselă alături de iubitul ei. o felicit c-o să fie mătușă, veste aflată de pe facebook, dar ea-mi zice c-o să fie și mireasă, la anul, în septembrie. și știți ce? m-am emoționat. gol în stomac. uau. congrats woman! și brusc mi-am amintit cum o trăgeam de codițe în clasa întâi. eram invidioasă că avea părul lung și pe mine mă tundea mama. eram invidioasă într-a opta că avea sânii mai mari, de fapt că ea avea sâni. și i-aș fi luat eu ochii ăia albaștri superbi.

nu mai știu de ce n-am mai fost cele mai bune prietene ever. drumurile s-au separat la un moment dat. știu că la vremea respectivă a durut despărțirea, dar acum a rămas nostalgia anilor trecuți parcă prea repede.

sunt într-o stare blegoasă. m-am zgâit toată ziua la gossip girl și la anatomia lui grey și da, sunt o rușine a facultății de regie de film pe care o dezonorez cu aceste seriale lipsite de simț artistic. dar mie mi-au dat lacrimile că-s ușor de manipulat emoțional. și chiar m-au făcut să mă gândesc pentru o fracțiune de secundă că aș vrea un copil. care să gângurească la mine-n brațe. aoleoooo. și o casă. cu o familie. la care să mă întorc. seara. și alături de care să mă simt utilă și în siguranță. ba, m-am bucurat că trăiesc. dar nu în sensul de clișeu, ci ca senzația aia de – uau. îmi bate inima. respir. e genială senzația -

azi am mâncat o tonă de dulciuri. mă usutră limba. arăt ca un greiere borțos, vorbă cu tradiție în familia Andrei. aș fi fumat una. mai ales că am și visat asta. cum am visat că mânc pâine albă. wtf? și cred că am visat ceva verde. tot azi m-am gândit dacă te-ai schimba. dacă am împodobi bradul în calitate de familie și tu te-ai schimba pentru mine, de dragul meu. dacă nu ți-ar tremura mâna pe glob. dacă nu ai mai bea. dacă m-ai iubit. dacă te-aș iubi. te-am sunat să te întreb asta, dar a sunat ocupat. destinul.

- era doar un alt studiu al ființei -

stau pironită-n pat și mi-e groază să merg să-mi fac baie. baie care este în renovare. o să arate awesome, dar acum e ca-n grotă. țevi descoperite. pereți ciopârțiți. putem face rapid un film de groază.  pac. pac.

am insomnii. cearcăne adânci. lene cronică. durere-n cot. durere-n plex câteodată de parcă m-a lovit tractorul. dar trec toate.

ascult non stop gotye cu somebody i used to know. pentru că face rezumatul multor relații trecute prin mintea și sufletul meu. sunt un om pe cât de cinic, pe atât de sensibil. și oamenii îmi opresc elanul ăsta de teamă să nu mi-o iau sau de teamă să nu fiu patetică. e bine. vă mulțumesc că-mi sunteți.

voiam să scriu despre adevăr. despre cum te trezești într-o zi și… dar revelațiile sunt de scurtă durată. efectul lor ține câteva zile, după care ne întoarcem de unde am plecat. se plasează câte o lumină în subconștient. și se va aprinde bradul la un moment dat. numai să fie cel potrivit.

țin blogul ăsta pentru că uneori mă mir de mine însămi și pentru că vreau să-mi amintesc. tot. a, și pentru că mi-e mai ușor să mă exprim aici decât în fața altora.

hugslovepeace
>.<

 foto

Trăiesc agonia căutării şi extazul regăsirii.

Intens. Alt nivel nu există.

Am pus punct. Sper să nu se transforme în suspensie.

Învăţ să merg precum melcul. În direcţia opusă ţie.

Sunt o fricoasă. Îmi asum asta.

Libertatea învinge superficialul.

Constanţa e dezolantă toamna. Mi-ar plăcea s-o pot explora în singurătate.

hugslovepeace
>.<

Mă tenta să scriu despre oamenii din jurul meu. Că îi înțeleg atunci când își iau deciziile și că aș vrea să-i îmbrățișez și să le treacă supărarea. Dar sunt inutilă. Totul trece de la sine, odată cu timpul… ceea ce e destul de trist pentru că timpul ăsta nu e valorificat așa cum ar trebui, ci sărit din doi în trei. Avem impresia că-l avem la discreție, dar el e parșiv. Să știți asta de la mine…

Mă recunosc drept o paranoică a trecerii timpului. Și nu-l cuantific în riduri sau în numărul de lumânări care se înmulțește de la an la an, ci în absențe, așteptări inutile sau nopți nedormite de la furii.

Îmi place să am, dar firea mea vrea întotdeauna mai mult. Mă recunosc o persoană care cere, luptă și obține. Nu-mi aloc timp să mă bucur de ceea ce realizez, poate de aia nici nu mă prind de tot ce mi se întâmplă. Sunt mereu pe fugă. Și asta vine din complexul timpului ratat.

Peste o vreme, destul de scurtă, sărbătoresc (fără nicio ipocrizie) un an de singurătate. Nu e un veac, dar mi-e ciudat de dificil să calculez timpul ăsta. Un an! Când a zburat? Ce am făcut? Cum m-am schimbat? Am mai crescut? M-am mai deșteptat sau m-am mai prostit?

Încă nu trag o linie. Și nici concluzii. Știu doar că de-a lungul celor doișpe luni trecute am trăit câteva dezamăgiri în ceea ce privește iubirea. Și că asta mă face să fiu din ce în ce mai speriată, dar din ce în ce mai curioasă. Așa-s eu. Pe vârfuri. Fac piruete. Cad. Mă ridic. Mă sperii. Mă ascund. Și-o iau de la capăt.

Ieri am fost aproape de limita aia în care aș fi putut să plâng vreo două ore fără să știu concret de ce. Mi se inundaseră șoșonii. Și mă sună cineva. O voce blândă, copilăroasă îmi zice că o să fie bine. N-o cunosc. N-am îmbrățișat-o. Nu i-am pupat obrajii. Nu am băut o bere împreună, dar ea a pus mâna pe telefon și mi-a amintit sincer că există întotdeauna o rezolvare și că disperarea nu duce la nimic.

Ei, aș vrea să-ți mulțumesc pentru asta.

În fiecare zi mă lepăd de tine și în fiecare zi te iau înapoi. Cu aceeași patimă. Aștept ziua în care doar o să mă lepăd și atât. Sau ziua în care atunci când te iau înapoi tu chiar vei veni.

HugsLovePeace
>.<

Foto 

Azi n-a fost o zi bună. Cu o ușoară durere de cap, de după o noapte zbuciumată, am purces în ceea ce urma a fi o zi normală, caniculară, dar în limitele cotidianului.

Nu numai că durerea de cap s-a acutizat și am simțit că un cuțit cu lamă groasă îmi sparge craniul și îmi scormonește-n creier, ca mai apoi să mă lovească-n măsele și după ceafă, dar când am ieșit din scara blocului am văzut negru. Pe tot drumul spre Grill am văzut pete negre. Am crezut că o să leșin, ceea ce ar fi fost o experiență nouă pentru mine, dar nu una pe care să-mi doresc să o trăiesc de una singură pe stradă.

Am băut o limonadă extrem de bună, până în momentul în care m-am înecat c-o bucată de lime și am crezut că mor acolo, la masa de lemn. Nu cred că am mai pățit-o vreodată în halul ăla. Mi-am revenit cu greu, ușor panicată. Desigur, durerea de cap persistă.

Ajunsă acasă am mâncat numai fructe. Cu grijă să nu mă ia dracu. Durerea de cap n-a încetat. Am luat și nurofen și calciu, am băut trei căni de ceai, m-am uitat la un lung metraj și câteva episoade din two and a half men și ea-mi este încă aproape.

Am senzația că mă sufoc. Am nasul înfundat și gâtul inflamat. Înghit cu grijă cireșele, ceaiul, apa și chiar și saliva. Ușor paranoică, am senzația că și amețesc dacă merg până la baie. Și mă abțin, iar când mă ridic grăbită, chiar amețesc.

Știu că unii sunt la mare, alții la munte, alții în centru vechi. Treaba voastră, aș putea să vă invidiez, dar n-o fac. Mi-e teamă să nu mă plesnească o karmă peste ceafă, să mă doară și mai tare. Așa că stau potolită. Aș fi vrut să ies să mă plimb undeva unde e răcoare, dar mi-e cumplit de lene.

Nu scriu nimic, dar coc povești. Pe canicula asta se umflă de n-ai văzut.

Nu știu ce-o să fac cu viața mea. Nici cea virtuală și nici cea reală. Voi ce părere aveți? Am nevoie să comunicați cu mine, mulțumesc, mă simt singură. Oau!

hugslovepeace
>.<

M-am dus la vânzătorul ambulant de vată pe băț roz-mov-verde-albastră și i-am cerut cea mai mare și pufoasă tentație pe care mi-o poate oferi. Pe lângă imensitatea multicoloră mi-a dat și un măr glazurat cu zahăr ars și niște șampon într-un tub cu imaginile șterse, cică să mă ocup să fac baloane. A zis că gumă turbo nu mai are, iar cip cip-ul e pe sfârșite și o să fac multe carii. I-am plătit cu frunze proaspete, am zâmbit ștrengărește și m-am dat mare în fața plozilor din jur.

Nu m-am abținut și-am șterpelit de pe taraba femeii cu păr portocaliu și salopetă din reiat kaki, o acadea. Am început să cânt țopăind căprește: I wanna suck on your lollipop, ta na na na nam. O tanti cu părul alb ca varul m-a oprit, m-a bătut pe umăr, mi-a zis ntz ntz dând din cap și mi-a tradus la ureche ce înseamnă acest vers. Am scăpat acadeaua pe asfaltul găurit din care ies (ciudat) fire răzlețe de iarbă, aceasta s-a făcut țăndări și-am fugit oripilată.

Un nene cu o pălărie fistichie, pleoștită pe-o parte, strigă în gura mare: nu dați banii pe prostii, faceți poze la copii. Colorata azi e gata. Normal că m-am apropiat de el și m-am zgâit vreme îndelungată la toate fețele alea din poze. Toți râdeau cu gurile până la urechi ori în cârca părinților ori călare pe-o căprioară cu un ochi lipsă ori pur și simplu direct la mine. M-am dus la nenea fotograful (am aflat între timp numele lui), dar mi-a zis că nu face fotografii copiilor singuri. Am ridicat din umeri. Mi-a explicat că e ilegal. Am ridicat din nou din umeri.

Am făcut doi pași ușor bosumflată. M-am uitat în jur la persoane cu care aș fi putut pretinde că-s în cârdășie, doar-doar mă prind și eu în poză. Nimic. Până într-un moment când o familie cu un copil, cam de-o seamă cu mine, se așează zâmbăreață la poză. Când să facă aparatul clic, am sărit și eu pe lângă ei. Mi-a ieșit jumate de corp, puțin șters, dar am râs cu gura până la urechi. După ce am luat poza am realizat că-mi lipsesc cam mulți dinți și poate pentru o vreme ar trebui să zâmbesc cu gura închisă.

Am burta plină de dulciuri. Probabil că în stomacul meu s-a înființat o fabrică de bomboane. Și în buzunarul drept stă amintirea mea de azi. Probabil că ei au ajuns acasă și se uită împreună la desene animate.

Eu am să mai zăbovesc o vreme pe aici…

Foto

HugsLovePeace
>.<

Being single it’s our default setting.

Una din marile temeri ale unui om este să fie singur. Știu, este aproape imposibil să supraviețuim fără nimeni în Univers, avem nevoie să socializăm, să iubim, să ne pupăm, să comunicăm, să ieșim în cluburi, dar nu înțeleg de ce oamenii fug de momentele lor de singurătate?

Pe de altă parte, nu cred că există acel cineva menit să fie al tău. Îmi pare rău dacă sună pesimist, dar chiar nu (mai) cred asta. Cred că există o mulțime de variante și tu ai dreptul să cauți și să o alegi pe cea care vine în conformitate cu dorințele și emoțiile tale. În momentul ăla. Dacă reușiți să depășiți crizele de 3 ani, 6 ani, 9 ani, ei bine, v-ați găsit you lucky bastards!

Dar acel om construit pentru coasta ta și pentru perfecțiunea întregirii… neeeaaah. Și nu zic asta pentru că de fiecare dată când am găsit unul am zis: clar, e pentru mine, ci pentru că realizez că atunci când iubirea coboară din imaginar în real și se transformă în experiență propriu-zisă, lucrurile se complică. E vorba de oameni și oamenii-s capricioși.

Ce mă dezamăgește enorm atunci când văd cupluri este că nu au încredere unul în celălalt. De parcă sunt într-o competiție. De parcă trebuie ca unul singur să aibă dreptate și să iasă învingător, când de fapt ei sunt acolo în relația aia. De parcă celălalt încearcă să-l calce pe cap și să-i facă rău, să-l schimbe, să-l certe, să-l critice… când de fapt e vorba de doi și amândoi ar trebui să fie în tandem și că caute binele lor atât împreună, cât și separat.

Da. Acum sunt în afara cercului și poate mi-e ușor să trag concluzii și să să teoretizez, dar nu trebuie să fie ușor? Adică nu-s atâtea lucruri grele și nasoale în jurul nostru, de ce și relația trebuie să fie parte din ele? Cred că în momentul în care devine greu de trăit atunci trebuie să te cari pur și simplu, fără regrete, fără tentative de resuscitare. 

Dintr-un film, am prins asta: bărbații înșală atunci când nu se simt utili, femeile atunci când nu se simt iubite. Eu zic că e vorba de curiozitate și apoi intervin alte motive. Cert este că înșală și dacă mai demult credeam în dreptul suprem asupra ființei iubite acum nu cred în monogamie.

La mulți ani, vouă, dragii mei G.!

Și să aveți Sărbători Liniștite, nu vă stresați cu mâncăruri și curățenii, ci mai bine aveți grijă de sufletele voastre. Ah, și bucurați-vă! Hristos a Înviat!

HugsLovePeace
>.<

Azi m-a durut pieptul pentru câteva secunde. Pentru că se simte singur.
A fost puțin, scurt, intens, ca un junghi menit să-mi amintească.

Apoi am bătut din picior pe melodia asta, dar nu am luat-o la goană pe străzi și nici nu am plâns cu isterii. Nu m-am tăvălit pe asfaltul înghețat, ci am bătut din piciorul drept aproape calm, pe lângă ritm, mimând versurile. Nu am sunat pe nimeni să mă victimizez. Oh, mă uit în geamul autobuzului, am crescut mare.

O floare cu mai multe nuanțe de albastru și alb strălucitoar, cu frunze ondulate de un verde crud, cu petale moi și gustoase, cu irizații în formă de fluturi se ofilește cu fiecare zi. Îi mai cade o petală, se mai îngălbenește o frunză. Se veștejește și se transformă în smoală lipicioasă și greoaie. Ca o ciumă care învăluie sufletul. Ca bubele dulci care apar pe buzele nesărutate la timp.

Sufăr de lipsă acută de flow și parcă-mi pare că mă apasă o criză depresivă de ordin minor care se va diminua odată cu venirea primăverii. Nu mă pot motiva să fac orice. Inerția mă împinge să apăs play să mă uit la seriale, deși privesc în gol și mintea mi se oprește brusc. Nu mă pot apropia de cursuri pentru că-mi vine să vărs. O durere de cap se tolănește nestingherită, de câteva ore bune, dezastru pe birou, oja roșie e plesnită pe unghii și poftă de tutun. Am teme de scris și nu pot articula nici măcar un titlu. Nu mă pot gândi decât la ziua în care mă urc în tren și plec.

Dacă-mi fac cărare pe mijloc se poate observa cu ușurință un smoc de păr alb. Nu-i bai, există vopsea roșie care mimează fericirea. Sunt atât de bestie încât îmi reprim orice fel de sentiment de dor. Cum mă ia cu fiori cum îmi iau figura la șuturi. Cu siguranță fac parte din categoria masochiștilor care s-ar biciui singuri.

Și ca să fie ca-n filme mi-ar plăcea ca seara să se desfășoare așa. Eu inertă în canapea, prefăcându-mă că scriu teme. O poftă acută de tutun. Mă suni. Ai luat două cafele de la mec, dar s-au răcit până ai ajuns la mine. Și mi-ai luat și mizeria aia de plăcintă cu vișine. Cobor. Bem cafelele, mânc plăcinta, fumăm țigările, mă ții în brațe, eu mă plâng că mi-e frig. Îmi spui c-o să fie bine și eu o să te cred pe cuvânt. Ne strângem tare. Plecăm fiecare acasă. Cu un zâmbet pe chip.

Realitatea e asta: inertă în canapea, scormonesc după motivație și încropesc două proiecte. fac sport. iau cina (2 morcovi și un măr). fac un duș. mi-e frig. beau cafea. citesc. apoi citesc karenina. mă enervează. dorm. nu visez nimic. nu schițez nimic.

HugsLovePeace
>.<

Stăteam de 15 minute, udă leoarcă, în stație la 135, jos pe banca umedă.
În căști aveam asta, venită aleatoriu în acel moment.
Privind în bălțile gri am văzut chipurile oamenilor din jurul meu.
Nu am avut curajul să ridic privirea, ci am contemplat tristețea din cotlonul meu.

Nu am înțeles niciodată oamenii și totuși i-am iubit.

Nu-s un om trist, dar uneori o dau în dramatisme. De obicei debordez de veselie, chef de viață și umor, dar cu toții avem zile mai puțin bune, nu? Asta nu înseamnă că nu-s un om vesel, ci înseamnă că prefer să tac în mine.

Îmi place ploaia, mai cu seamă cea de azi, caldă și moale, deasă și nebună. Mi-ar plăcea și mai mult s-o împart.

E una din zilele acelea când mă simt bine să nu știu, când mă simt bine cu certitudinea că nimeni n-a murit de dor, când plouă și zâmbesc de la geam c-o cană aburindă de cafea. E una din zilele acelea când mi-e bine singură și când nu mi-e teamă de asta.

Oamenii renunță după ce obțin ceea ce doresc.

Se aplică aici teoria fructului interzis care-și pierde farmecul când devine accesibil. Oamenii sunt mai atrași de lucrurile complicate pentru că astea îi fac să freamăte, pe când cele simple sunt atât de ușor de avut și de consumat. Oamenii își pun brațele la piept și privesc de sus, apoi își fac bocceluța, sting lumânarea c-o suflare curajoasă, zăvorăsc ușile și pleacă… uită însă că în urma lor rămâne tot timpul cineva care privește la fereastră.

Privesc pe fereastră în grădinița din fața blocului.
În locul salciei copilăriei crește alta. Se satură de apă.
Privesc ferestrele vecinilor obosiți de atâta ploaie.
Este frumos…

HugsLovePeace
>.<