Evergreen

Și… există cineva în viața ta?

Nu propriu-zis…

Dar?

Dar mă gândesc la diverse figuri?

Mai multe?

Da.

…

Am opțiuni.

Ești tristă.

Nu. Sunt foarte obosită.

Te-ai schimbat foarte mult.

O să fac 27 de ani. E normal. Nu înțeleg de ce tu, cel care se laudă în stânga și-n dreapta că mă iubește, mă acuză din priviri și-mi analizează mustrător fiecare pas.

Nu-i adevărat.

Minți. Mă simt constrânsă în preajma ta. Nu știu de ce te chem. Probabil de dragul trecutului. Nu-mi ești nici feblețe, nici amant, nici vis…  De fapt problema e la mine. N-ar trebui să te mai chem.

*** Îmi zice șoptit și ușor amuzat

- Nu vreau orice de la tine.

(are ochi albaștri)

- Cum adică orice?

(privesc în jos bănuind urmarea)

- Adică așa orice… vreau o relație.

- Cu mine? Am plus niște ani față de tine.

- Și ce dacă?

I-am mângâiat inocența cu degetele mâinii drepte. Și dacă n-aș fi fost lucidă m-aș fi înfruptat din buzele lui, probabil dulci. Am preferat să-i spun că eu nu-s. Eu caut. N-o să fiu. Și nu detest asta la mine, dar mă doare să văd dezamăgirea pe chipul celorlalți. E ca și cum m-aș uita din când în când în oglindă.

*** Nu-s supărată pe tine. Nu mă doare că te-am ratat. Și nici nu fac o dramă. N-a fost să fie, îmi ești drag în continuare. Dar sunt un om corect. Nu-ți mai pot zâmbi și nu te mai pot strânge-n brațe știind că nu-mi vei aparține. Așa că repejor am ridicat un zid. Păstrez distanța. Privesc oriunde dar nu în ochii tăi.

*** Îmi place că mă cerți pe tonul cu care mă alinți.

Lumea e invers. Mă trezesc când alții se culcă. Visez cu ochii deschiși. Sunt trează dormind. Prin vene-mi curge dorul de mare.

Plutim pe-o barcă. A lene. La soare. Noi doi.

Foto 

Hugslovepeace
>.<

*viața la cort* de Evergreen

Noroc c-am stat puțin, altfel cred că-mi pierdeam orice direcție. Îmi place confortul. Îmi place spațiul. Îmi place buda la 2 metri de mine și nu la o distanță considerabilă, mai ales dacă e noapte și beznă. Îmi place apa caldă, dar aici am făcut duș cu strigături: scurt și la obiect. Apa rece pe pielea încinsă e din alt film. Noroc că am avut un cort cu ferestre sau așa le ziceam eu. Altfel mă asfixiam. Până la urmă am dormit la umbră în fața lui. Pe izopren și prosop. Și când te gândești că am crescut la țară…

Și ar mai fi, dar nu mai contează. Am supraviețuit!

Când eram mică visam să fiu cu un băiat dintr-o trupă. Era așa… adolescentin. Și mă puteam fițoși pe la diverși că ăla de pe scenă e cu mine. Acum nu mai visez la asta, deci poate să se întâmple.

Ce a fost diferit? Oamenii. Ne-am trezit că împărțim plaja și gândurile cu oameni din muzică, elefantul bizar Ștefan, Septimiu DaDa și Andu de la The Mob. Cum o fi fost? Interesant… Și chiar sunt mișto!

Am avut o sută de filme pe retină și alte o sută de chestii trăite care ar fi dat bine aici pe blog. Le-am uitat. Au contat atunci, acum sunt pierdute-n creier pe undeva. Probabil vor reveni la momentul lor.

Sunt tuciurie. Ah, dar ce-mi place! Nu m-a interesat nimic în aceste zile. Nici jegul vămii, nici cocalarii, nici valurile, nici algele, nici dansul pe mese, nici apus și nici răsărit.

Băi, colac peste pupăză, am ars-o mișto vara asta. Știu că nu s-a terminat, dar pentru mine e cam pe sfârșite că deh… Să nu ne turnăm și-n cap.

Ah, nu m-am întorc cum am plecat… ci puțin in love, dar de data asta o țin doar pentru mine.

HugsLovePeace
>.<

M-am dat cu motorul Corbu-Vamă și-a fost pe măsura așteptărilor. Dacă nu rămâneam fără job, mă apucam de școala de șoferi pentru A. Eh, mai e timp, doar n-o să-mi pice un ghiveci în cap și-o să mor mâine, nu?

Am mers în Dalboka, aproape de Cap Caliacra, la o fermă de scoici. Mda, sună într-un fel, dar am mâncat midii în diverse forme și combinații. Unele mi-au plăcut, altele nu… mai ales midiile cu mere și cu frișcă.

Deși a plouat, m-am bronzat în orele în care soarele a stat pe cer. Din păcate n-am putut sta la nudiști.

4 zile am stat fără ochelarii de vedere și totul a fost semi lucid. Am băut mult și bine, dar n-am picat în agonia mahmurelii. Ba, cu niște mici condimente, am fost pe val. Nu am văzut niciun bărbat interesant, dar se explică. Am rămas și fără telefon mobil, ceea ce m-a ușurat de multe responsabilități, dar le-a pus pe umerii Sorelinei.

Concluzionând, o fost bine, n-aș mai fi venit, aș vrea să mă duc înapoi. Să stau pe nisip. Să beau bere. Să ascult Adele la Stuf. Să mă usture tălpile de la scoici. Să am marea-n păr. Să mă încingă soarele. Să dansez la Corsaru. Să mă tăvălesc în nisip la Stuf. Să mănânc șnițelul cu fulgi de la Mitocanu.

Din astea.

Acum o ard chill. Cu seriale. Și tolănit aiurea în pat. Ar trebui să scriu scenarii. Să trimit CV-uri. Să dau telefoane. M-am apucat din nou de Friends. Termin sez 6 din How I Met Your Mother, care e slab, dar suficient cât să mă distragă. Și poate și la Fringe. Și poate o să am răbdare să mă uit și la filme din alea pentru oameni culți în cap. Mda, a trebui să și citesc. Cărți pentru regizori dăștepți. Dar m-a luat sictirul. Și de cărți și de regizorii dăștepți și de filmele de artă.

Vreau să pierd vremea la terase. Să nu mă gândesc la job sau școală. La ce-mi lipsește. La ce-mi doresc. Aș vrea să trăiesc (măcar o vreme) printr-o inerție. Pur și simplu.

Să nu-mi pese dacă mă potrivesc peisajului sau dacă m-aș descurca într-o relație, dacă 26 e prea mult, dacă-mi plac copiii, dacă anul III e finalul, dacă o să lucrez toată viața ca sclav pe plantație, dacă fac master aici sau acolo, dacă faptul că nu te pup pe gură înseamnă că nu te vreau, dacă deja m-am plictisit, dacă suntem overrated, dacă o să fie bine, dacă n-o să fie bine, dacă pur și simplu vine valul și ia calul.

Pe la voi cum e?

hugslovepeace
>.<

Evergreen e genul de femeie-om care bea un caffe latte cu iubita fostului iubit și nu intenționează să-i toarne cianură în pahar. Ba chiar îi face și plăcere! Fără să ajungă acasă și să zgârie pereții sau s-o bârfească cu o prietenă dispusă de nopți albe. Fără s-o analizeze sau s-o compare. Fără să simtă nevoia s-o identifice alături de el, ci o ia separat. Fără s-o ridice în slăvi și fără să lege relația vieții.

Evergreen e genul de femeie-om care doarme cu fostul iubit cu care a împărțit trei ani cândva. Iese cu el în club, dansează, vorbesc toate tâmpeniile și agață gagici împreună. A doua zi împart mahmureala și cafeaua.

Evergreen e genul de femeie-om care crede cu tărie că fiecare om are ceva bun. Atâta timp cât este iubit de alt om, înseamnă că poartă ceva frumos. Și n-am cunoscut om neiubit până astăzi. Ei or fi, dar nu-s în raza mea de acțiune. Și Evergreen învață să-i respecte pe toți, măcar pentru că împart aceeași planetă.

Evegreen nu mai analizează viețile altora. Este îndeajuns a ei. Îi primește cu brațele larg deschise pe oamenii dragi, împarte cu ei momentele, le ține umărul să se sprijine și se sprijină și ea. Vrea să fie fericiți, ei, frumoșii. Vrea să le fie bine, dar știe că nu mai stă în puterea ei, de fapt nu a stat niciodată fericirea lor în puterea ei. Doar și-a asumat acest rol… cândva, când era mică și prostănacă. Oamenii sunt fericiți ei singuri și împart emoția. Care-i acolo s-o primească e numai bine.

Acum mi-e bine.
E o stare de bine, aproape spre exuberant că am făcut gimnastică zâmbind.
Mi-e sete de filme (am terminat filmografia lui Tarantino) și de cărți, chiar și cele de specialitate.
Mi-e dragă viața mea.
Ronțăi morcovi și ascult muzică veselă.

HugsLovePeace
>.<

Mă întind pe spate şi închid ochii. Trag cu poftă din ţigară şi împing cu sete tot aerul. Să umplu văzduhul cu demonii mei. Mi-e frig şi tremur uşor. Uneori cu spasme şi tu tresari lângă mine. Îmi prinzi mâna stângă şi încerci s-o încălzeşti. Ştii că e imposibil. Ştii că mă încălzesc greu, ca o sobă bătrână. Dar nu renunţi şi asta cred că îmi place cel mai mult la tine.

Probabil mă priveşti cu coada ochiului. Nu ştiu şi uneori nici nu-mi pasă. Ce-ai mai putea să vezi frumos în mine? În schimonosirea cu care trag din ţigară, în ochii plânşi, în buzele inerte, în trupul ăsta bătut de atâtea anotimpuri? Ce-ai mai putea să vezi în fantoma care sunt?

Dar tu ştii să vezi altfel, tocmai de asta te-am ales. Ştii să vezi mai departe de tot ce-i efemer şi… să crezi. De fapt, să crezi contează. Sau nu? De fapt, că încă mă ţii de mână. Un gest egoist de altfel, mă ştii că-s fugară, ţi-e teamă să mă laşi să mă pierd în noapte. Ţi-e teamă că frigul din palmă e semn că mă întorc cu faţa spre soare, spre alt soare decât cel pe care-l avem acum.

Nu-i nimic, cu toţii suntem egoişti până dăm pe afară. Tu de ce n-ai fi? Eşti om şi de la oameni nu mai am pretenţii demult.

Deschid ochii şi mă trezesc singură. De fapt, iluzia palmei tale şi ispita privirii sunt doar gândurile mele. Plăsmuire dulce, tu-mi rămâi fidelă.
Nu e nimic al meu şi eu nu aparţin nimănui.  Nici lumii şi nici ţie, nici mie şi nici mării.

Sunt ca vântul de toamnă, venită parcă prea de timpuriu…

O să notez pe scurt traseul meu de astăzi, traseu parcurs cu picioruşele pline de bătături la această oră.

Moşilor – Vitan (Policlinică) – Concervator (Cişmigiu) – Universitate – Dristor – Răcari – Mama (bobocica) – back to metrou Dristor – Obor (căscat ochi) – Moşilor home. Am purtat nişte draci de converşi care mi-au făcut praf picioarele şi am constatat că s-au tocit pe interior şi jenează piciorul. Nu cred că i-am purtat o lună cap-coadă, dar îmi amintesc de perioada lor de glorie cînd erau suport de bere. Ce mîndreţe!

Nu m-am calificat la roblogfest. Aş fi vrut să ştiu cîţi omi m-au votat. Aşa pentru egoul meu blogăricesc, că deh, mă dau şi eu pătrată că am cetitori. Nu oricare, ci de vază. Vază sau vaze, cum vreţi, pline de zambile mov şi albe. O frumuseţe. N-am rezistat şi am plantat ceva azi. Aşa de poftă. Poate apuc în wk să-mi dedic o vreme să mă liniştesc cu florile mele. Maică-mea zice că mi-am ratat cariera. Trebuia să mă fac florăreasă. De nu-mi iese cu regia bag mare.

Joc farmville de nebună. A devenit personal. Plantez, culeg, prăşesc, primesc vaci, dau raţe şi iepuri la schimb. Am şi-un gard mov. Ce să mai?

Am cotrobăit prin dulap şi am decis să-mi vînd nişte haine. Nu, banii nu vor fi donaţi în scopuri nobile, ci în portmoneul meu de shopping că vine ea primăVARA şi am nevoie de rochiţe cu fundiţe. O să-mi fac o listă cu cele necesare.

Sunt bine sănătoasă. Bine, nu chiar că am o pungoaie de pastile de luat, dar nu e de panică. Cică e normal la vîrsta mea.

Nu m-am decis cu oraşul. Am bifat Praga, Viena, Londra şi Paris şi îmi doresc să văd ceva nemaivăzut. Să văd că poate vrea Puştiu să mă surprindă. Nu, nu e o sugestie la adresa lui, că nu-mi citeşte scornirile. Hehe.

În Cişmigiu au înflorit ghioceii şi albăstrelele, dar pute a căcat. În 104 pute a bătrîneţe, mirosul ăla greu care-ţi face rană pe nări şi pe gît. Nu am nimic cu bătrînii, dar mă revoltă că se uită şui dacă deschid geamurile. În Bucureşti de lucrează de zor.

Vreau să-mi fac wishlist de ziua mea. Da. Măcar să primesc ceva pe gustul meu. Nu, oamenii car emă cunosc sunt grozavi şi-mi fac cadouri minunate, dar anul acesta vreau să primesc exact ce îmi doresc. O să mă gîndesc. Nu-s multe. Haine, în principiu.

Cam atît despre mine, tu?

voi fi acolo.

la mare. pe plaja. tavalindu-ma in nisip.

care vii? sa bem a primavara? sa dansam fara ritm intr-un nisip neatins?

can’t wait!!!!

Am primit multe cuvinte care m-au lovit în plex. Nu-i flatare, bine doar aşa puţin… Mi-au scris oameni pe care nu-i ştiu, dar mi-au scris aşa pe sufletul meu cît să mă facă să zîmbesc aiurea. Nici nu ştiu unde au început toate şi dacă au vreun final şi nu am crezut vreodată că momentul în care am aşternut pentru prima oară cuvintele pe o pagină albă virtuală se va transforma în viciu. Aici sunt eu. Cu totul!

Acum cîteva dimineţi m-am trezit cu ochii umflaţi. De plîns. Şi azi dimineaţa cu ei umflaţi de nesomn. Acum îi am umflaţi după o repriză de plîns de epuizare. Probabil că-mi place să simt lacrimile calde şi atît de ude pe obrajii care se cutremură de la suspine. Asta pentru că pînă la 15 ani nu le-am simţit niciodată, dar asta e o altă poveste. Simt că nu mai am pic de vlagă pentru că reuşesc să dorm puţin şi agitat. Şi-am mai văzut şi minunăţia aia cu activităţile paranormale de-am stat cu ochii fixaţi în beznă pînă s-a crăpat de ziuă… divaghez.

Mi se taie genunchii cînd deschid cîte un comentrariu. Nu ştiu de ce. Nu mă văd un om important, deşi mi-aş dori să fiu. Mi-aş dori să fiu iubită cu totul. Aşa cum, cîndva ştiam şi eu să iubesc. Şi mi-aş dori să fiu iertată cînd greşesc. Aşa cum eu nu ştiu s-o fac. Şi mi-ar plăcea multe… cert e că m-au frînt anumite cuvinte şi altele mi-au dat elan. Nu-i aşa că e pueril să pun atîta preţ pe-o lume virtuală? Nu, nu e. E lumea mea construită sîrguincios de-a lungul durerilor şi bucuriilor mele.

Acum mi-ar plăcea să ştiu că în martie o să fiu la mare. Singură. Pe plajă. Cu muzică clasică în căşti, poate Bach – air cîntată la vioară. Dar în surdină. Cît să se îmbie suav cu marea. Eu iubesc tare marea! Şi nu ştiu de ce, dar cred că şi ea mă iubeşte pe mine, deşi acum aproape 20 de ani a vrut să mă ia cu ea. Dar asta e cu totul altă poveste.

Şi scriu haotic fără cap şi fără coadă încercînf să vă mulţumesc într-un fel pentru ce îmi spuneţi. Nici mie nu-mi plac depresivii, dar mă bazez că se încheie vremea asta şi renaştem cu toţii în primăvară.

Mă bucur că încă mai am genunchi care se pierd cu firea…

Hugs!

Miroase a soare şi a lumină. Deschid braţele şi întîmpin ziua cu nasul în sus, adulmecînd viaţa. Mmmm, miroase bine.

Pe repede înainte.

Pentru toate există un timp sfîrşit şi unul abia început.

Pierd oameni. Printre degete. O mînă hiperbolică cu două degete la capătul cărora se văd unghiile roase. Îi ţin de cîrcă ca şi cum i-aş agăţa în cuier. E un test de rezistenţă. Apoi degetele-mi paralizează şi rămăşiţele unghiilor se rup. Ei cad din gîndurile mele şi se prăbuşesc în bezna uitării.

Amintirile nu se pierd niciodată. Ele sunt acolo.

Voiam să scriu despre o duminică atipică pentru noiembrie şi poate cîte ceva despre iubire şi iluzie. Voiam să vă spun că noaptea, lovirea frunzei de asfalt este mult mai cutremurătoare pentru trecători. Voiam să ştiţi că mi-e bine şi mi-e cald că încerc să mă pun în oglindă şi să mă curăţ din interior, dar…

mi-am pierdut şirul ideilor…

Leighton Meester aka Blair din Gossip Girl.

E ziua lui Puştiuuuu!!! Împlineşte 28 de toamne. De azi noapte sună telefonul… indiferent de fusul orar.

Hihi! Se plînge pe aici că-i boşorog. Azi ne gătim (cu cele mai fancy haine) şi ieşim la promenadă şi la un restaurant puţin select… nu-l ştim încă.

Tot astăzi am auzit că dau drumul la lumini. Sunt atît de excited, mă gudur ca un copil mic.

Ne răsfăţăm şi ne e bine. Împreună. De aceea îmi plac mie călătoriile în doi, pentru legătura care se strînge din ce în ce mai puternic, pentru acel noi doi într-o lume străină, pentru iubire. Nu m-a cerut. Şi nici nu mă cere (staţi chill) că e vacanţa de ziua lui, asta… şi oricum i-am zis să mă ceară după ce mai văd Londra o dată, Barcelona, Amsterdam şi Moscova (şi Sankt Petersburg). În fine, ale tinereţii nebunii. Ale tinereţii mele… pfff!

Ieri am văzut Shonbrunn care nu m-a fascinat deloc. Barocul nu mă atrage mai deloc, poate mobila stil rococo. Istoria, însă, m-a prins. Nici grădinile nu-s spectaculoase, dar e mişto că noaptea nu-i nimeni pe acolo şi te poţi plimba în tihnă… şi altele (hihi). Bănuiesc că vara este o senzaţie. Labirintul era închis… dar am pierdut mai mult de jumate de zi la Zoo. Foooooarte mişto! Puştiu era mai ceva ca un copil mic şi se bucura de fiecare animal văzut.

Apoi Ring Strasse (cîteva magazine), Opera, Karl Church şi cam atît. Am păpat chinezi şi am ajuns frînţi acasă.

De cîte ori plec din ţară mă apucă furiile şi revolta şi mă gîndesc serios plec din Romînica. Puştiu zicea Paris. Da, Paris sună bine!