The kid is all right

Vreau sa cred despre mine ca invat din greseli. Si ca imi pot controla emotiile. Si ca “nu pun la suflet”.

…

Am venit acasa acum o luna si ceva. Uneori am senzatia ca n-am plecat deloc, alteori am senzatia ca n-am mai fost aici niciodata. Sunt intrebata frecvent daca m-am readaptat si ma blochez in raspuns. Am senzatia ca trebuie sa explic intr-o forma complexa niste trairi interioare. Asa ca ma rezum la: sunt inca in testare. Viata mea e inca in cutii. Prietenii mei au ramas neimbratisati.

Dar le iau pe rand.

Nu pot sa nu ma intreb destul de des daca idealista din mine n-a facut o greseala. Daca ar fi trebuit sa ma chinui mai mult sa raman acolo. Daca n-o sa ma dezamageasca foarte tare Romania si o sa regret amarnic decizia. Dar cred ca avem cu totii aceste indoieli. Si cei ramasi, si cei plecati. Asa ca n-am decat sa astept. Si sa mai bag o fisa.

Am realizat ca traind fix in mijlocul evenimentelor, pare mai putin dramatic. Cand citeam de pe partea cealalta a baricadei mi se parea insuportabil de trait asemenea mizerii. Aici, dezamagirea are alt gust. Mai acceptabil. Mai putin preturile. Preturile mi se par explodate. Si serviciile, serviciile au ramas la fel…

…

Intre timp sora mea s-a mutat din tara. Da. Una vine, alta pleaca. Ce haos emotional. Am lasat-o la aeroport incercand sa-mi inghit nodurile si sa mai fac o glumita, doua. Am fost furioasa pe Romania care mi-a trimis de acasa cel mai de pret om al meu. Am fost nervoasa pe noi ca nu ne trezim odata, ca nu facem o revolutie. Am vrut sa dau cu totul de pamant, sa scuip pe radacini, sa-mi fac bagajul si sa renunt la tot!

Am realizat ca sunt insuficienta si ca n-am nicio putere sa schimb nimic, asa ca trebuie sa invat sa traiesc cu asta, sa ma adaptez, sa sar rahatii de caine, sa fentez sistemul, sa ma zbat sa accept.

Nu pot pe deplin.

Ma iau de oamenii care arunca pe jos, care nu strang rahatul cainilor, incerc sa nu judec folosind preconceptii si stereotipii, incerc sa zambesc cat mai mult ca sa surprind mutra nervoasa din fata mea, incerc sa fiu atenta, sa observ frumosul si sa atentionez greseala. Si incerc sa motivez oamenii nervosi si suparati sa creada c-o sa fie bine. Dar mai ales, incerc sa nu vad totul negru si sa nu ma mai deprim cu fiecare stire citita. Pentru fiecare lucru negativ, se intampla ceva pozitiv pe care-l sarim cu privirea. Dar el se intampla…

…

Dar cel mai greu e sa simt in fiecare moment un dor coplesitor.

M-am intors acasa. Sunt in testare. Daca in sase luni pare ca am facut o eroare de judecata, atunci o sa plec din nou. Cel mai probabil n-o sa ma mai intorc niciodata. Andrei a mai ramas o vreme. Am avut impresia ca o sa fie (mai) usor de suportat distanta. Nu e. E al dracului de greu. N-am apucat sa ma vad cu toti prietenii, dar le iau pe rand. Am inceput un job. De fapt, am inceput un job si cateva proiecte pe langa.   Ceea ce inseamna ca n-am program fix si nu stiu niciodata cum va arata viata mea. Invat pentru CAM in Digital Marketing. Mai am doua module si termin. Vreau sa scriu toate scenariile lasate in draft. De film. De teatru. Vreau sa scriu macar un roman din cele treizeci (de mii) incepute de-a lungul timpului. Vreau sa fac sport. Sa citesc cat mai mult. Sa ma plimb in parc si sa am rabdare sa admir toamna. Sa povestesc cu oameni. Sa merg la film, la teatru, la spectacole, la petreceri. La terapie. Vreau sa dansez. Dar cel mai mult vreau sa am incredere c-o sa mearga.

Cu bine,
Evergreen 

Fotografii: Andrei Leonte