Zambet cu soare si palme reci

M-am prins atat de tare in tot ce inseamna viata, incat am uitat sa scriu asa cum scriam candva. Poezii lungi pentru trupuri plecate, ganduri intunecate, ode pentru cei ramasi, sonate la clar de luna. N-am mai scris asa ca n-am mai suferit ca un caine abandonat si n-am mai cules flori din ruinele emotionale. Cumva imi pare rau. Odata cu linistea interioara a disparut pasiunea aia fierbinte din degete. Dar imi pare si bine ca poate gasesc alte surse de inspiratie in locul durerii. Dar cine scrie despre fericire, in afara de americanii motivationali?

Sunt putin peste 10 grade in UK si deja miroase a toamna in ceea ce era teoretic miez de vara. Ma simt uitata pe-o banca pustie, intepenita intr-un punct, intr-un timp nedefinit. Sunt foarte constienta, dar corpul e inert. Ar trebui sa las fraiele, dar daca pierd controlul lumea se dezbina si totul se duce de rapa. Asa ca ma incumet la inca un urlet de lupta, desi in interiorul meu stiu ca-s epuizata. Doar ca frica ma mananca de vie asa c-o fentez. Cum ma uit in oglinda si-o vad ca se taraste pe chipul meu, bag un zambet cu soare. Palmele reci se strang in pumn si-o invita pe madam frica la trante. Poate a uitat ca am facut judo. Un an.

Am ciorne peste ciorne si mii de proiecte si proiectele incepute. M-am desirat bucati si bucatele prin fiecare inceput. Cateva zile de entuziasm si inspiratie, cateva pagini scrise sau foi desenate, apoi revenirea la cotidian. Oare cum fac sa introduc asta in viata mea? Nu stiu, am puterea de concentrare a unui Husky de doua luni. Umblu cu notificari si remindere si bucati de harti cu liste de facut. Eu sunt cu facutul ca am impresia ca statul vine dupa o anumita varsta.

Se opreste brusc visarea cu ochii deschisi.
Copacii sunt inca verzi si vii. Deci nu e toamna, e doar frig.
Poate e doar frica. Nemernica!

Foto: Andrei Leonte

Cu bine,