Azi număr zece ani, bunicule, zece ani de când ai plecat. O bună bucată de vreme am fost tare supărată că ne-ai părăsit, parcă prea repede. Cu timpul, însă, plecarea matale a depășit pragul înțelegerii și-am rămas doar cu dorul.
N-aș ști ce să-ți spun, eram o copilă ultima dată când te-am strâns în brațe. Nu te prețuiam, râdeam de metehnele matale și de serile când te apucai să ne zici poezii la masă, de felul în care tăiai mămăliga cu același cuțit cu mâner roșu și de prea multele pahare de secărică băute pe ascuns.
Nu te prețuiam, bunicule… nu prețuiam vorbele bune pe care mi le spuneai și glumele atât de amuzante. Nu prețuiam că nu m-ai spus bunicii că fumez sau că mă răsplăteai cu înghețată pentru fiecare drum la magazin. Și nici drumurile cu căruța, dragostea ta pentru pământ și animale, bătrânețea și înțelepciunea ta. Le priveam cu atâta superficialitate, că acum tare-mi pare rău că nu aveam mai multă răbdare să te ascult cum reciți atât de pasional…
Fiind băiet păduri cutreieram…
Știai atâtea versuri și-l iubeai atâta pe Eminescu…
Ne scriam scrisori. Tare te mai bucurai când ne scriai. Bunicule, te-ai dus prea repede și îți simt lipsa. Acum poate o simt mai amar pentru că știu ce n-am prețuit cândva. Nu te mai bocesc, dar zâmbesc trist ori de câte ori îmi amintesc de tine.
Erai frumos tare. Îmi amintesc cum stăteam în căruță și conduceai vacile, răsfățatele, ore întregi. Până la moară, Rădeana, chimic, fermă… nu conta distanța. Cu pași mărunți și răbdare munceai de la răsărit până apunea soarele. Acum totul e vechi și bătrân, bunica nu mai poate, îi lipsești enorm. Curtea strigă după matale, vacile nu mai sunt demult, căruța stă sub sală ruginită, gardul se înclină, șanțul e plin de buruieni…
Ah, bunicule! Timpul a zburat atât de nedrept de repede…
5 Comments
Andreea
26 December, 2015 at 10:13 pmOf, ce de amintiri îmi vin şi mie în minte. Când aveam 5 ani, tata avea 38, mama 26, iar frăţiorul era un bebeluş. Atunci am rămas pe drumuri (long story) şi singurul care ne-a primit a fost bunicul din partea tatălui, moş Stan, tatăl mamei decedase cu un an înainte. În noaptea în care am ajuns la el, înainte să iasă afară să vorbească cu părinţii mei, mi-a pus într-o strachină de lut două ouă prăjite şi un boţ de mămăligă, zicând: mâncă, olteancă mică! Aşa avea să îmi spună timp de 6 ani. Mi s-au părut cele mai bune ouă prăjite din Univers. L-am pierdut în 2011, fix de ziua mamei.
În fiecare zi mă aştepta pe băncuţa de lemn de la poartă şi mă învăţa să fluier. Şi acum când fac asta îmi amintesc de el. Pe mama, nu doar că a fost singurul din familia tatei care a accceptat-o, dar a iubit-o ca pe propria fiică. Ea era pentru el olteanca mare. Nu mai e aici, dar de câte ori fluier, îl simt lângă mine. :-)
Evergreen
28 December, 2015 at 9:58 amOf… suntem norocoase noi.
Cafea Urbană
29 December, 2010 at 10:04 pmOf… aproape că mi-au dat lacrimile. Şi eu am pierdut un bunic, el m-a crescut până la 9 ani şi în iulie se împlinesc 10 ani de când nu mai este. Ce dor îmi e de el…
Fotograf Timisoara
28 December, 2010 at 9:00 pmSe intampla cam la majoritatea dintre noi: atunci cand suntem copii nu avem intelepciunea, maturitatea, experienta de viata necesara pentru a-i intelege la adevarat lor valoare pe cei mai in varsta: parinti bunici etc. De calitatile lor, de intelepciunea lor devenim constienti odata cu trecerea timpului, demulte ori prea tarziu cand ei nu mai sunt
10, 9, 8… - Ziarul toateBlogurile.ro
26 December, 2010 at 1:02 am[…] 10, 9, 8… Sun Dec 26, 2010 2:14 am Azi număr zece ani, bunicule, zece ani de când ai plecat. O bună bucată de vreme am fost tare supărată că ne-ai părăsit, parcă prea repede. Cu timpul, însă, plecarea matale a depășit pragul înțelegerii și-am rămas doar cu dorul. N-aș ști ce să-ți spun, eram o copilă ultima dată când te-am strâns în brațe. […] […]