Am documentat aici mai mult sau mai puțin consecvent ultimii 20 de ani din viața mea. Unii ani au fost teribili, alții terbili de dulci. Mă mai întreabă oamenii de ce nu mai scriu? Nu știu. Că am 40 de ani și parcă nu am așa multe de zis. Blogul ăsta a fost un jurnal intim și public totodată și m-am etalat ca la remi și fiecare și-a luat ce și-a dorit de pe aici.
Aș scrie mai cu foc. Mă gândeam că dacă aș fi avut disciplina asta, poate m-ar fi ajutat cumva. Nu știu. Nu știu cum ar fi arătat viata mea dacă aș fi luat alte decizii. Azi noapte, în timp ce bântuiam prin gânduri, între somn și realitate, am simțit un sentiment foarte complex de nostalgie-dor-regret-curiozitate-tristețe – dorință-resemnare pentru toată viața pe care n-am ales-o.
Mă uit la fiu-miu, la viața mea, la punctul în care sunt și nu regret nicio decizie. Și n-o zic ca într-un podcast ca să sune bine, ci o spun cu inima plină. Toată terapia m-a învățat să nu mai descos și cos orice și să fiu recunoscătoare. Și sunt.
Dar. Pentru că minții mele îi plac poveștile și pentru că nu cred că-s făcut pentru o singură viață, uneori mă duc pe calea unui gând. Cum ar fi fost dacă aș fi plecat cu work and travel în LA și m-aș fi indragostit la 21 de ani de locul ăla și m-aș fi mutat definitiv? Aș fi lucrat la Warner Bros? Aș fi reușit să fac film?
Sau dacă nu dădeam swipe pe tinder și nu mă întâlneam cu Andrei? Luam jobul ăla de luni până duminică în Berlin? Mă mutam în 2015 acolo? Mă mai întorceam? Aș fi fost mama cuiva?
Sau dacă mă duceam la interviul pe care l-am refuzat în Londra? Ne mutam acolo? Rămâneam în Anglia?
Probabil există o denumire a emoției ăsteia, de dor de viață netrăită. Dar nu vreau să îi pun o etichetă. O las să fie. Un dor poetic ce zace-n mine.
cu bine,
Evergreen
No Comments