Am deschis pagina asta ca sa scriu mult. Sa scriu cum sunt eu regina castelului meu. Construit de mine. Cum mi-am pus caramida cu caramida si mi-am construit un univers al meu, cu ai mei. Si sa iti spun ca se poate. Ca daca e negru sau greu acum, vine o zi mai buna.
Apoi m-am panicat. Ce responsabilitate uriasa! Sa ii spui cuiva ca va fi bine. Poate nu va fi. Poate trebuie sa inteleaga fiecare ca uneori viata e pur si simplu durere si tristete.
Apoi am inchis pagina si s-a facut februarie.
Ma oftic! Ma oftic ca uneori noaptea, intre 2 si 3, ma apuca pandaliile si am muuulte lucruri de scris, dar nu le notez niciodata. Uneori, in drum spre birou, cand bubuie o piesa care-mi atinge o coarda, imi curg ganduri si idei care ar putea sa formeze o postare. Un sens. Un sens al meu, care ar putea fi o bucatica de puzzle in cautarile altcuiva.
De ce am scris atatia ani? Am scris sa impresionez? Am scris terapeutic? Am scris ca sa atrag atentia? Am scris in disperare? Toate de mai sus plus multe altele. Am scris de dor, de furie, de ura, de iubire, de gol. Am scris de toate.
In toti anii astia am primit multe mesaje jignitoare. Multe opinii despre cine sunt eu, dar mai ales despre cum ar fi trebuit sa fiu, bineinteles intotdeauna o versiune mult mai buna a mea. Am primit si alinari. Si mesaje bune si blande. La ele m-am raportat, ca un orb care da cu batul sau se agata cu mana de o balustrada, ca sa capete un sens.
Am 38 de ani. In curand 39. Ma apuca disperarea uneori? Da! Ma mai doare la fel de tare ca-n 2011 sau in 2014? Nu. Am invatat cum sa controlez ce gandesc oamenii despre mine? Nu. Am invatat sa-mi schimb eu perspectiva? Da. Mereu? Nu. Cad in plasa propriilor ganduri? Da. La fel de des? Nu.
Am plans in anii astia. Uneori de epuizarea de a fi mama. Alteori de tradari dureroase. Imi imaginam ca atunci cand o sa cresc mare n-am sa mai plang. Ca o sa pot evita cutite-n spate sau suturi in fund. Dar daca inainte le luam ca pe slabiciuni, acum le vad ca ce sunt – parte din viata.
Viata devine din ce in ce mai complexa, dar si simpla in acelasi timp. Nu stiu cum sa explic. Devine fiinta mai usoara, desi provocarile-s mai mari.
Roxana
2 Comments
Luiza
5 February, 2024 at 12:53 pmAveam nevoie sa citesc asta.
Evergreen
6 February, 2024 at 9:54 amMa bucur ca a ajuns la tine.