Secvente

27 de momente de delir

irule blog evergreen

Calc stramb pe o strada intunecata din Londra. Nu stiu unde sunt, incotro trebuie sa ma indrept, mai am foarte putina baterie si incerc sa-mi amintesc detaliile locurilor pe unde am venit. E bine. Am memorie vizuala. Sper ca nu ma lasa acum, fix acum cand am cea mai mare nevoie. Sau poate totul e un delir si sunt acasa. In patul meu din Bucuresti. La etajul 7. 

27 de statii cu metroul in Londra
Ai timp sa te reculegi, sa scrii o nuvela, sa faci o introspectie sanatoasa, sa dai cu tine de pamant, sa te ridici, sa visezi cu ochii deschisi la lumi mai bune, sa te infurii pe ganduri, sa ti se faca dor, sa uiti tot.

O ameteala stranie ma invita la vals. M-au fascint dintotdeauna dansurile de societate, dar am stiut ca nu ma voi descurca niciodata sa joc increderea in sine asa de bine. Ma duc cu ametelea. Ce se poate intampla? Ce poate fi mai rau decat sa dispar? Sau poate mai bine?

Roxana Andrei Evergreen irule blog

27 de momente de delir

27 de momente de panica mai tarziu
Am inteles de ce tot iti zic ceilalti sa te iubesti pe tine. Nu are legatura cu faptul ca daca nu te iubesti pe tine, nu poti sa oferi altora. Eu m-am descurcat impecabil cu situatia asta. Are legatura cu faptul ca tu esti singura fiinta vie care poate sti totul despre tine, ca esti fundamental singur in univers si ca ai nevoie sa te iubesti pe tine, sa nu mai vrei sa te salveze altii. Iubirea de sine te scapa de iluzia ca poti fi salvat.

Oricat de mult te-ar iubi ceilalti oameni, oricat de viscerale ar fi relatia de iubire cu cel de langa tine, oricat de intense ar fi prieteniile, tu, prietene, esti singur. Te sprijini de ceilalti oameni cand ai nevoie, ii lasi pe ei sa se lege de tine, socializezi, comunici, spui lucruri, traiesti experiente, dar la final de zi, cand pui capul pe perna si vine bezna, nu te tine nimeni de mana. Esti singur, singurel si trebuie sa gasesti iesirea.

27 de momente de delir
Si cand in sfarsit se termina cele 27 de statii, cand in sfarsit se incheie calatoria in intunericul fiintei tale, cand in sfarsit dai ochii cu lumina, intelegi ca tu esti singurul care poate sa aiba grija de tine. Esti adevarul si minciuna, esti binele si raul, esti viata si moartea. Tu, o fiinta comuna, si totusi atat de speciala.

O plimbare terapeutica in cimitir este poate cea mai buna metoda sa accepti ca existi pe pamantul asta si ca vrei, nu vrei, exista niste reguli la care esti supus inca din momentul in care parintii tai au decis asta pentru tine. Si tu ai nevoie sa cresti si sa accepti asta, fara sa te mai chinui sa intelegi.

Despre om si singuratatile lui am tot scris.
La fel si despre iluzii. Sau iubire. Sau venirea salvatorului-minune.
Am scris mult si despre moarte.
O tema draga mie, care ma inspaimanta si ma atrage deopotriva.

Nu stiu cine se mai regaseste in toate astea, dar celor care sunt aici si citesc asta…

Suntem singuri. Si nu putem explica nimanui bataliile prin care trecem. Suntem singur, fragili si speriati. Si lumea nu trebuie sa afle asta despre noi. Suntem singuri si ne sufoca povara vietii. Ne pierdem pe strazi necunoscute, ne bem dorurile, ne strigam in noi durerile. Sa nu cumva sa ne auda nimeni si sa afle despre noi ca suntem ai nimanui.

Suntem ai nimanui.
Dar suntem ai nostri.

You Might Also Like

4 Comments

  • Reply
    Mihaela
    14 September, 2016 at 8:32 am

    Unul din cele mai linistite locuri in care am stat este un cimitir din Sighisoara.
    Atata pace cata am simtit acolo am simtit in putine locuri.

    Dar cred ca era de la copaci.

    Sunt multi copaci acolo. Brazi, mai ales.

    Sau anumite parcuri. Tot asa, cu multi copaci.

    Copaci inalti, vigurosi, care ma linisteau, pentru ca natura asta transmite. Liniste.

    Natura nu are ganduri in cap ca noi, oamenii, nici intrebari existentiale.

    Ci doar exista. Per se.

    Cateodata, daca intram in ritmul ei, simtim acelasi lucru.
    Doar existam.
    Dispar gandurile, nelinistile, doar existam odata cu ea.

    Acelea sunt momente de existenta reala.
    In rest, bla-bla-bla, in minte, sau anumite emotii care ne incearca.

    Cand dispare tot acest zgomot, mental sau emotional, traim, de fapt.

    Scrii foarte frumos. Ca de obicei.

    • Reply
      Evergreen
      14 September, 2016 at 11:33 am

      Probabil ca ai dreptate. Ca atunci ma lipesc de natura si nu mai sunt atenta la vajul din cap. Multumesc :)

  • Reply
    ana
    13 September, 2016 at 12:15 pm

    Ideea cu mersul in cimitir nu mi se pare deloc terapeutica sau la mine nu a functionat….
    De cand au murit parintii mei am evitat sa merg pe acolo des, inca mi se pare prea trist…..
    In rest sunt de acord ca suntem singurii care ne putem ridica dupa ce am cazut, o testez mereu….

    • Reply
      Evergreen
      13 September, 2016 at 2:48 pm

      Nici eu nu merg la tatal meu la cimitir. Si evit sa fac asta. Dar in alte cimitire imi face placere sa ma plimb. Ma linisteste.

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.