A avea un copil iti modifica existenta, inclusiv moartea

M-am maritat de 25 de zile si aud mai des decat inainte intrebarea: cand faci un copil? Daca inainte ma iritam si reactionam agresiv, acum am devenit mai calma si mai relaxata. In societatea noastra a face un copil dupa ce te-ai maritat are o logica si nu mai am energie sa mai combat asta.

Andrei si cu mine am vorbit de copii de cand ne-am cunoscut. Imi amintesc ca i-am spus de ce nu vreau copii, i-am spus toate argumentele si i-am explicat cu rabdare tot ce implica pentru mine a avea un copil si faptul ca nu ma atrage ideea, nu simt iubirea aia. M-a ascultat cu rabdare si pentru prima oara cineva nu m-a pus la zid si nu mi-a dat doua palme ca sunt o femeie incompetenta si degeaba! Dar a zis ca as fi fost femeia perfecta pentru el daca as fi vrut copii. Ha ha!

Dupa o vreme a analizat tot ce i-am spus si a devenit rational in ceea ce priveste copiii. A privit situatia ca un adult, incercand sa vada un ansamblu de responsabilitati si momente frumoase, si uite asa Andrei nu si-a mai dorit o vreme copii. Acum am ajuns amandoi in punctul discutiilor, dar nu e niciunul pregatit sa spuna, gata, hai! Bine, Andrei e pregatit, eu nu sunt si nu voi fi niciodata 100% gatasuntpregatitasafiumama,yay!, de asta sunt sigura.

Asa cum spune Heidegger suntem unici deoarece avem propria noastra moarte si o existenta definita, noi, ca oameni suntem definiti. A mai spus ca daca am fi mai constienti de moartea noastra, probabil ca ne-ar pasa destul de putin spre deloc, de ce cred sau spun ceilalti despre noi. Mi-a placut asta.

Am inceput sa privesc treaba cu a avea copii ca o optiune.

Am inceput sa am curaj sa privesc in fata si acest aspect al vietii mele. Si sa-mi pun intrebari, sa incerc sa-mi raspund, sa inteleg cum ma modifica pe mine ca om, cum imi modifica existenta (lasand deoparte toate lucrurile fizice pe care trebuie sa le facem zilnic pentru copil), a mea ca entitate, ca energie pe pamant si cum imi modifica moartea. Si am nevoie sa inteleg la nivel de ratiune daca tot ce cred eu ca implica a avea un copil, doi sau trei, este ceva ce pot sa duc sau este ceva mai presus de puterea mea.

Ceilalti parinti din jur incearca sa ma motiveze cu tot felul de argumente: ca m-as descurca bine, ca am gene bune, ca e pacat sa nu aduc pe lume copii etc. Dar mi se pare ca e totul atat de intim si e totul un proces atat de complex, incat stiu ca orice fraza as auzi, nu m-ar convinge sa iau decizia asta.

Iubesc si respect femeile si mamele care imi spun drept ca e o experienta traumatizanta, care-mi spun ca e normal sa ai depresie dupa, ca e un proces prin care te indragostesti de copilul tau si care-mi spun ca e o relatie care creste si evolueaza. Stiti, genul de mame care nu sunt spalate pe creier si care nu-mi toarna pe gat ca au gasit lumina si binecuvantarea in copil (nu zic, se poate, dar eu sigur nu sunt genul ala), ca e cea mai tare chestie ever si se uita urat la tine daca nu te imbujorezi si nu reactionezi ca o capra in calduri la auzul acelor cuvinte.

Am multe temeri si intrebari, am multe emotii si reactii cand ma gandesc la copii, dar nu am dorinta. Stiti, dorinta aia cu care spun unele femei ca au nevoie sa faca un copil? Nu o am. E absenta complet. La mine e o decizie rationala. Dar mi-e teama ca nu pot sa mi-o asum dupa ce o iau. Nu mai ai cum sa dai inapoi, te duci inainte. Si daca nu o sa pot? A? Daca nu o sa reusesc? Daca nu o sa-mi placa de copilul meu? Daca nu o sa pot sa-l iubesc? Daca nu o sa pot sa-i ofer educatia de care are nevoie? Daca nu o sa fiu in stare sa-i fiu model?

Am citit undeva ca pentru a avea o lume mai buna, mai echilibrata si mai implinita ar trebui sa incepem prin a aduce pe lume copii cat mai sanatosi emotional, cat mai putin traumatizati. Si eu asta nu vreau. Nu vreau sa aduc pe lume un copil trist… E destul tristete in jur.

Cred ca suntem in era in care intr-adevar casatoriile nu se mai bazeaza nici pe romantism, nici pe afaceri, ci pe psihic, asa cum scrie Alain de Botton intr-un super articol si cred ca suntem in era in care nu mai facem copii ca sa aiba cine sa ne dea o cana cu apa la batranete sau cine sa ne duca “the legacy” mai departe… adica atunci cand decidem sa avem un copil ar fi bine sa fie o decizie rationala si emotionala, sa fie mai putin despre noi, despre imortalitatea noastra, si mai mult despre el. Asa mi se pare corect.

Dar putem face asta?
Putem sa ne depasim noi toate dorintele ascunse si toate nevoile egoiste pentru a fi cat mai onesti cu noul om pe care-l aducem pe lume?

Un copil modifica existenta inclusiv moartea.
Modifica tot in noi, la nivel celular.

Foto