A fi sau a nu fi… capabil(a)

    Tot ce imi doresc acum este sa ajung la mare. Sa plec in week-endul asta si sa ma prefac ca-s toate bune si frumoase.

    Ma dor toate cele, de la mana stanga pana la talpile picioarelor. Ma dor toate in interior si stiu ca-s sanatoasa tun, asta-i nasol, cand te doare sufletul… ca nu ma pot ineca in calmante, ca nu-i genul meu sa decad in halul asta, ca nu-s eu cu atata pasiune si atata drama.

    Trupul se imbolnaveste numai cand sufletul uita o poarta deschisa. Doar atunci. Si sufletul meu e plin de venin si de smoala. E negru si lipicios si-l simt al dracu’ de greu in mine.

    Azi e 2 octombrie… incepe si facultatea asta… nu mai am nimic.

    Ca sa urli la 3 dimineata pe strazi, aratand ridicol cu paturi in brate, plimbadu-te de colo colo sa nu te zareasca vreun vecin mai barfitor, nu-i genul meu. De fapt, privind obiectiv tot ce se petrece in jur, nimic din ce se joaca pe scena vietii mele nu-i genul meu. Nu-s autoarea propriului meu roman. Nu-s nici macar actor in viata asta ca parca ma simt usoara ca un fulg si golita de pasiune.

    My lover is gone… de multi ani ascult melodia asta cand ma simt al naibii de trista. Mi-am facut un playlist pentru sinucigasi. Vreau sa ma golesc repede.

    Ca-s goala si plina de cearcane… ca-s aproape moarta… ca-s aproape fara vlaga… ca-s al naibii de trista si dezamagita de absolut tot… ca asta nu-i viata de trait, ba!

    Nu mai functioneaza aparatura asta atat de sofisticata. S-a umplut de virusi si raspunde numai la comenzile ciudate. Ca-s fantome toate amintirile mele… Ca se duc pe apa Dunarii si nu vor sa se mai intoarca. Si sa le bag unde le e locul… si sa ma duc si eu dupa ele ca-s perfect incapabila si plina de defectiuni…