Abandonul în iluzia de mâine

Câteodată întâlnim oameni care sunt blocați într-un anume moment…
Citim în privirea lor că nu găsesc ieșirea și, deși rezonăm foarte bine cu această confuzie, nu ezităm să-l punem pe om la zid și să-i spunem cum nu este bine ce face.
De fapt este tentativa noastră de a-l salva, deși nu ne-am născut nicidecum salvatorii nimănui.

Ne abandonăm zilnic în iluzia de mâine sau de anul viitor, când poate, printr-o minune, reușim să depășim momentul, să escaladăm groapa, să dărâmăm zidurile și să vedem din nou lumina zilei. Lumina aia care are puterea să ne vindece unele răni. Iar dacă avem noroc, rămân lângă noi și oamenii pe care îi iubim, dar pe care îi uităm la capătul labirintului. De cele mai multe ori până ne trezim noi din amorțire, oamenii aleg să plece mai departe. Nu e incorect pentru că e insuportabilă durerea noastră și sunt rari cei care îi fac față.

Situațiile de genul ăsta sunt dureroase, indiferent de care parte a zidului ne aflăm.
Dacă bâjbâim în labirintul existenței noastre, dacă ne simțim rătăciți și speriați, nu ne face mai suferinzi decât cei care ne așteaptă de cealaltă parte a zidului. Cei care în fiecare zi se trezesc cu propria lor luptă, cu răbdarea de a ne privi tristețea, cu capacitatea de a se lăsa pe ei și a ne prinde pe noi de mână, cu încrederea că vom izbândi, deși noi, orbiți și obosiți, nu-i mai vedem.
Durerea zace peste tot. Asta e o certitudine. Și nu ne putem îndoi de ea.

În drumul vieții noastre ne pierdem. În primul rând de noi, mai apoi de ceilalți. Picăm în tot felul de capcane pe care ni le întindem. Ne mințim că dacă ignorăm totul sau dacă spunem că totul este bine, va trece starea de la sine. Ne aruncăm în tot ce ne vine la mână. Alcool, sex fără emoții, droguri. Ne aruncăm în tot felul de activități care ne țin cât mai departe de noi, care ne ajută să uităm. Doar că e o amezie temporară de care beneficiem, dar care nu duce nicăieri.

Abandonul în iluzia zilei de mâine este poate cea mai mare capcană pe care ne-o întindem. Ne ajută să trecem peste ziua de azi, dar ne împinge tot mai mult în întunericul ființei noastre. Devine o rutină a existenței, devine un mecanism de supraviețuire. Și până ne dezmeticim suntem prea epuizați să mai putem face ceva. Și trăim cu regretul că n-am încercat măcar să descoperim ieșirea din labirintul emoțiilor noastre.

Cunosc sufocarea asta, labirintul, goliciunea și spaima.
Le cunosc atât de bine… parcă le-am trasat eu în palma universului. Știu că au o putere inexplicabilă, știu că uneori sunt paralizante și că tot ce ne dorim este să amânăm cât mai mult momentul în care începem să ne ridicăm. Pentru că e al dracului de complicat. Și de înfricoșător. Așa că uneri nu mai vrem să ne trezim deloc, ci să zacem în agonie până se termină.
Știu ce înseamnă dezamăgirea de a te trezi dimineața… de a înfrunta acest privilegiu numit viață.

Dar mai știu că odată ce am trecut de asta, data viitoare va fi mai ușor.

Și tot așa.

Fotografii: Cristina Șoiman