Același lucru, perspective diferite

*** Tot ce are viață este menit să se termine (la un moment dat). Să moară, ca să fiu dramatico-poetică. Cu certitudinea asta te naști. O ai în conștiința ta. O porți în subconștientul tău. Și totuși suferi ca un câine bătut de viscol atunci când se petrece asta. Și nu mă refer numai la moartea fizică a unui om, ci moartea unui sentiment, terminarea unei relații (amoroase sau nu), terminarea unui film.

***Îmi zice ea: tu cauți iubire. Eu fac ochii mari. Tot ea: adică nu neapărat o relație. Tu zici că nu vrei iubire, dar scrii altceva. Cauți iubirea. Eu cu aceeași ochi mari: dar nu vreau o relație. Ea: da, dar tu vrei să iubești. Eu, cu figura de moacă: ei, dacă pui lucrurile așa… mda, o să fiu mereu veșnic înamorată.
(și de nu va fi un bărbat asupra căruia să-mi revărs sentimentele, cu siguranță pot fi îndrăgostită de gândul de-a iubi – nocivă atitudine, merge să o dau de ziduri și s-o strivesc cu bocancul murdar de noroaie sau doar s-o accept ca atare și să mă bucur de ea)

***Am ajuns la maturitatea la care pot să dau delete fără să dau explicații sau fără să mă mai doară ficații. Delete. Și gata. Pentru că (iată!) pot în sfârșit să mă feresc de ceea ce-mi face rău. Și da, există oameni (chiar mișto) care mie personal îmi fac rău. Fizic. Emoțional. Mă copleșesc și mă fac să sufăr. Îmi distrag atenția de la ceea ce e cu adevărat important și mă trimit în zone dark-emo-tăiat vene. N-am nevoie.

***Nu judec suferința. Nu râd de un om care plânge, chiar dacă motivul mi se pare cretinopat. Nici nu-mi vine să-l iau în brațe și să-l ajut să-și lingă rănile (cu ipocrizia stau prost). Dar admir un om care suferă cu demnitate. Atunci îmi vine să-l iau în brațe și să-l dansez până picăm lați.

***Îmi place cum se miră unii oameni când află că am 25 de ani. Inocența și naivitatea (care mi se tot impută), figura de puștoaică, privirea ghidușă, starea de euforie, agitația, căutările, întrebările, gândurile, frământările… mda, probabil că la calcul iese un 22. Și e bine. Înseamnă că mă pricep să ascund ceea ce foarte puțini cunosc din mine. Și totuși, cum trebuie să fii ca femeie la 25 de ani? Serioasă. Cu gânduri casnice? Cu atitudine din aia de nu mă atinge că mă sparg? Cu simț al umorului redus pentru a nu leza integritatea?

***O vorba de duh: eu aleg oamenii. Nu-i las să mă aleagă ei pe mine. Și, de obicei, aleg prost. Și totuși, nu mă dezic de jocul ăsta. Cândva, o să aleg bine. Sau n-o să mai conteze așa mult.

Îmi doresc: cizme roșii din cauciuc pe care să le asortez c-o freză-n vânt, un paltonaș verde crud și-un zâmbet de primăvară cum n-ați mai întâlnit!

HugsLovePeace
>.<

Foto