Adio lume

Mi-a ajuns! M-am săturat să fiu judecată de toţi oamenii din jur. Oameni care habar nu au ce este şi care aruncă vorbe-n alb şi negru. Ei nu văd ca mine nuanţele. Nici eu nu le vedeam cândva. Ei mă pun la zid şi aruncă cu pietre.

M-am săturat şi mi-e lehamite să-mi pese de cuvinte când pe mine mă doare sufletul. Ce ştiu ei ce e în mine în fiecare noapte înainte de beznă şi în fiecare dimineaţă când lumina e parcă blestem? Nu ştiu, dar ei mă lovesc şi mă acuză.

Şi recunosc. Plec capul. Sunt vinovată! Nu am zis niciodată că n-aş fi, doar că vina asta e dulce şi mi-a luat minţile şi mă face să mă zvârcolesc în patimi.

Câteodată când mă înfurii pe ei le doresc să trăiască ce trăiesc eu acum şi să simtă ca mine! Apoi îmi spun tot mie că n-are rost să le doresc asta. Toţi vom ajunge în punctul ăsta… mai devreme sau mai târziu… atunci n-am să arăt cu degetul, ci am să oblojesc răni.

Pe ale mele le oblojesc singură.

De azi nu-mi mai pasă. De azi nu mai ascult. Mă rup.
Adio lume!