Adună bucățile dăruite celorlalți și pune-le la loc

Știi ce cred eu? Dacă-mi permiți…
(tăcere)
Ia înapoi tot ce ai lăsat și pune-le la loc. Spală-te, curăță-le, înțelege-le și fă-te tu om. Nu scrie pentru alții, pentru blog, pentru el, scrie pentru tine! Vorbește cu tine. Întreabă-te ce-ți lipsește, ce doare, ce te face fericită?

Chiar, pe tine ce te face fericită? Cum se manifestă fericirea? Ce simți atunci?
Păi spune-mi tu asta.

Am zile când sunt fericită că merg. Că exist. Ultima experiență fericită a fost când am fost plecată de aici. Atunci a fost perfect.
Sunt fericită când mă anesteziez cu felurite lucruri. Și când văd unii oameni. Și pot să le dau. Și ei pot să ia. Și apoi îmi dau înapoi.

Luăm de la alții și punem la noi. Experiențe de viață, idei, definiții și gânduri. Punem peste să acoperim noroiul. Doar că vin momente când o experiență descoperă ce am acoperit noi cu atâta sârguință și ne ia cu dureri. Și frici. Atunci intervine mecanismul de apărare. De obicei mergem pe sistemul de înlocuire. Căutăm să luăm de la alții ca să punem la loc. Pentru că noroiul nostru pute și nu putem suporta să stăm cu el. Pentru că e evident și greu de dus. Așa că luăm de la alții și punem la noi și luăm din noi și investim în ceilalți. Ne dăruim zilnic cauzelor din jur fără să stăm o clipă să aflăm ce ne face pe noi să fim bine.

Alergăm de nebuni să ducem la bun sfârșit toate task-urile: sală, job, prieteni, familie. Să bifăm. Să supraviețuim.

Sunt zile în care ne trezim buimaci, pierduți și goi. Și atunci disperăm. Pur și simplu o luăm razna. Rațiunea ne dictează să supraviețuim. Să luptăm cu noi înșine să ne ridicăm. Ne forțăm să ne upgradăm zilnic, să ținem pasul cu ce este în jur, dar evităm să vedem ce e înăuntru. Ne legăm de relațiile cu ceilalți, punem presiune, trăim cu o frică îngrozitoare că am putea pierde ce avem sau că nu obținem ce vrem. Ne atașăm zilnic de obiecte, senzații, bani, iluzii… oameni. Dăm altor ființe putere asupra noastră. Și nu ne oprim o secundă să respirăm. Doar atât. Să respirăm.

Ultimele luni au fost teribile. Intense. Bune și rele deopotrivă. M-am depășit pe mine și m-am anulat printr-un singur om. Cum am ajuns iar aici? N-am învățat nimic până azi din toate greșelile? Sunt ca un elastic din care se tot trage în diverse direcții. Până fac poc. Sunt iar deșirată. Sunt iar amprenta altcuiva. Sunt iar fata cu privirea tristă. Am scris asta pentru unul dintre joburi. E atât de logic totul, dar e atât de greu de trăit.

Ar fi trebuit să înțeleg din momentul zero că ceea ce a rezonat la noi a fost durerea. Și că am nevoie să spag matricea prin care mă duc cu disperare spre asta. Ar fi trebuit să mă opresc, dar nu m-am oprit. Am zis că e curaj. M-am prostit eu pe mine, a fost din nou nevoia de a da cu mine de toți pereții. Sunt din nou în punctul în care am fost acum câțiva ani. Poate de data asta am să învăț lecția.

Move the fuck on, nu uita! Și lasă-te să fii.

Conversație cu un străin:
De ce plângi?
M-a dezamăgit un om.
Așa fac oamenii.
Și-am încălecat pe-o șa…

Illustration by Renee Nault
BerlinArtParasites