Ah, noiembrie…

Uneori îmi fuge pământul de sub picioare și o iau vertiginos în jos. Am impresia că n-o să mai pot vreodată să reconstruiesc vechea lume și nici să pun temeliile uneia noi. Și mă sufoc în picaj liber. În disperarea momentului pun mâna pe un telefon și vărs totul în timpanul omului de la capăt.

E o senzație de bine pe moment… de parcă celălalt are puteri vindecătoare și mă redresez ușor-ușor, măcar să pic în picioare. Sunt construită săfuncționez în mai mult de unul singur, deși nu de puține ori mă auzi tânjind după singurătate. Dar singurătatea aleasă diferă de cea venită pur și simplu.

Sunt un om încăpățânat.  Sunt un om fricos. Sunt un om dual. Sunt un om sinusoidal. 

Mi-e dor de o anume siguranță pe care am trăit-o cândva. Nu era venită din mine pentru că-s incapabilă să-mi ofer acest mic răsfăț emoțional, dar mă bucuram s-o am. Știindu-te lângă mine, deși departe era ca și cum nimic nu mă putea doborî. Nu era așa în realitate.

Uneori am senzația că nu știu absolut nimic. Și intru în panică. Am nevoie de confirmări. De la alții. Și ele vin când mă aștept mai puțin… ești minunată, îmi zice. Și eu am roșit bâlbâindu-mă…

Băi, aș scrie niște scrisori de dragoste. Și m-aș iubi ca-n povești. Cu din alea nebune. Cu din alea adolescentine. Cu din alea… dar nu cred că mai pot. Vorba ei, m-am imunizat cu timpul.

Nu mai cred în efectul ăla al iubirii. Bine că mai cred că există. Dar cred în iubire ca modalitate de exprimare, ca dans al trupurilor, ca formă de trai. Și cred că te poate frânge absența ei, dar te înalță prezența.

Cranberries. Ceai evergreen. Noiembrie, fii blând cu mine…

Te aștept. Să mă ții în brațe. Să mă faci să râd. Să-mi pun capul pe umărul tău și să simt că lumea nu există.

 

HugsLovePeace
>.<