Aici. Acolo. Pretutindeni. Nicaieri.

Am alergat de cand ma stiu eu. Am facut si atletism ca sa ma invat sa alerg repede-repede, ca poate asa nu ma prinde din urma nicio umbra. Am alergat si-am fentat bucati intregi de viata, am zis pas, am urlat si am jumulit peretii. Am trait extreme emotionale, care privite pe un ecran de cinema ar fi fost din start diagnosticate ca tulburari.

Da, ma simt un om tulburat. Dar cine nu e?

Am alergat de cand ma stiu si am fentat.

Scoala, relatiile, iubirile, anotimpurile, deciziile. M-am crezut intotdeauna mai smechera, mai puternica si mai desteapta. Femeia-minune. N-am fost. M-am pacalit. Am blufat mult ca sa ma pot privi in oglinda. Am mintit mult ca sa ma pot ridica din pat si sa functionez. Intr-o forma sau intr-o umbra.

Cand era greu de dus aici fugeam in alta parte. Uneori ma mutam cu gandul in NY, alteori pe o plaja fara nume si cand si cand intr-un loc verde fara suspin. Si, cand simteam ca pot sa fac orice, eram barmanita intr-un bar obscur din Berlin.

Dar cine spune ca n-am trait toate aceste vieti? Cine spune ca gandurile mele nu-s de fapt niste mici franturi din alt eu. Un eu care a obosit sa fuga si a stat pur si simplu.

S-a facut tarziu. As fuma 5 tigari una dupa alta si m-as uita la stele.

Am obosit si am inteles ca trebuie sa stau. Nu-mi trebuie tot din jur. Nu trebuie sa fiu pretutindeni. Eu nu-s acolo. Nici dincolo. Sunt aici, acum. Asa ca am inceput sa incetinesc fuga. Si sa invat un ritm nou. Si sa nu ma mai mint ca pot, ca stiu, ca nu conteaza de fapt. In marele univers sunt un bob de nisip. Si sunt OK cu asta.

Ce pot sa spun este ca ma redescopar pe mine in situatii noi. Invat sa ma comport in contexte noi. Invat sa infrunt fricile. Invat sa ma uit in oglinda si sa zic, bine fato, esti bine!

Foto