alegeri şi spirit

Azi am fost la tata în vizită. El este tot acolo. Anotimpurile se schimbă. Eu mă schimb, dar el este doi metri sub pămînt în beznă. M-am gîndit dacă ştie că-s acolo. Mi-am zis că probabil că nu. Probabil că spiritul lui evoluează în Univers şi m-a uitat aici.

Mi-am adus aminte de un afiş de la IML care suna cam aşa: persoanele care vor fi incinerate nu beneficiază de slujbă religioasă, deci drumul spre iad este pavat cu niscaiva cenuşă.

Eu nu m-am decis dacă să cred în rai sau în iad. Dacă această bătălie înger – demon mă convinge sau dacă ader la conştiinţa de sine, la libertatea spiritului după moartea trupului. Cert e că orice aş alege parcă e o teamă să nu dau rateu şi să fie alcumva. Adică nu pot să mă dedic cu totul întru o credinţă. Cred! Şi asta mă defineşte, dar nu-s religioasă, nu respect canoane, nu ţin posturile şi nu merg la biserică la liturghii. Prefer biserica pustie pentru că de cele mai multe ori mă ia plînsul şi simt nevoia să mă simt în largul meu.

Aş vrea să fiu incinerată, însă s-ar putea ca sufletul meu să aibă de suferit în urma unei decizii de genul ăsta. Şi mă întreb, oare nu există niciun american în rai? Ei care umblă cu vazele cu cenuşă la purtător? Şi pînă la urmă este vorba de propriile credinţe şi de valorile pe care le are fiecare, nu de ars sau pămînt. Nu?

Însă eu mi le găsesc greu pe ale mele. Pe lîngă cele 10 porunci, care mi se par rezonabile, mai sunt alte mii care construiesc omul.