Am început postarea asta acum 4 ani :))))))
Să vă spun despre mine. Îmi place mult spontaneitatea. Dar să fie plănuită. Din timp.
Nu mai sunt chiar control freak, căci am făcut niște sute de ore de terapie și am înțeleg că degeaba vreau eu să controlez tot, e imposibil și mai bine redirecționez energia aia spre binele meu. Dar îmi plac regulile, ordinea și din când în când o bere neplănuită.
DAR
Când eram eu însărcinată și citeam 4 cărți în timp ce vedeam 6 filme de parenting, am zis că eu niciodată n-o să fac insert whatever here. Băi, dar dacă mă sculai noaptea (asta dacă nu eram deja cu ochii beliți pe tavan) îți recitam cele nuștiucâte porunci din biblia mamei perfecte. Am organizat totul atât de mult, încât când a venit bebelușul și mi-a dărâmat muntele de teorii, am încremenit.
Ce beep beep beep e asta?
Așa că, fix ca o mamă imperfectă, am încălcat toate regulile pe care mi le-am notat mental. Și continui să fac asta cu o eleganță aparte, căci în viața mea practica bate la fund teoria.
SĂ NU dorm cu el pat
Am citit toate riscurile din lume, pe lângă sindromul morții subite la bebeluși, care m-a obsedat și paralizat de frică uneori, am văzut și câteva povești ale unor părinți care au dormit cu copiii și au murit sufocați. Am avut co-sleeper și oricum eram cu morcovul direct înfipt, deși nu se întorcea pe nicio parte, dar eram disperată să nu îl sufoc.
Dar pretini. PRETINI. Eram în zombie apocalipsa de după naștere. Vedeam în ceață. Mă întrebam cam de un milion de ori pe zi ce e asta și de ce mi-am făcut asta. Am crezut efectiv că o să-mi cedeze corpul. Așa că uneori am dormit cu el lângă mine. Fie îl puneam în coșul lui, fie direct mufat. Nu știu dacă dormit din ăla profund, dar cert e că I did it.
*nu încurajez pe nimeni, căci într-adevăr riscurile sunt mari.
*eu încă mă duc noaptea și-l mai verific dacă respiră.
Și nu doar că am dormit cu el mic, l-am mutat la dânsul în pat până pe la vreo 3 ani când au început si pavorurile, apoi treaba cu pipi, fast forward are cinci ani și doarme cu noi în 95% din timp. Și nu mă dernajează absolut deloc că mă trezesc noaptea ca o obsedată să-l iau în brațe.
SĂ NU mănânce prin casă
Hăhăhă. A mers asta până a început să meargă. Apoi a început să se ridice și să vrea să stea în picioare pe scaun la masă. Explorează băiatul. Apoi a început să fugă cu gustările prin casă. Apoi în pat. Acolo am pus stop. Acum ia gustările în sufragerie sau pe afară, dar mesele principale se iau pe scaunul lui. Ah, NICIODATĂ NU O SĂ MĂNÂNCE la televizor. A mâncat.
Iar acum la 5 ani mănâncă 90% dintre mese la masă, restul pe scaun pe jos și gustările pe unde apucă.
SĂ NU stea singur la desene
Am stat la început, apoi am realizat că în alea 20 de minute de Daniel Tigruț eu pot să fac 99.000 de chestii, de la mers la toaletă ca un om, nu ca un sclav cărător de plod și până la a râni în bucătărie că al meu copil mănâncă singur ciorba și odată cu el mai mănâncă și motanii, vecinii, pereții, podeaua… ați înțeles.
SĂ NU se spele pe dinți DECÂT la baie
LOL.
SĂ NU țip la el.
În continuare consider că e abuz, chiar dacă e verbal, dar sunt unele momente în care îmi pierd controlul. În care folosesc tonul blând și cald de 6 ori, se uită în ochii mei – înțelege ce îl rog și totuși cortexul lui prefrontal mic și needucat îi zice, FUCK EVERYTHING! Și bineînțeles că nici cortexul meu nu e mai breaz și a șaptea oară e cu KAZIMIR, am spus STOP!
LA 5 ani urlu mai puțin, dar și discuțiile noastre sunt mai intense. În sensul în care l-am educat să conteste și să gândească singur și uneori mă mușcă grav de dos. De exemplu, îmi amintește frecvent că el e doar un copil și nu poate să facă tot ce îl rog eu. El care-și pune singur să mănânce, dar mă rog, are dreptate.
SĂ NU îl distrag când plânge
Da, merge dacă are o criză pe zi, dar când are jde de mii de tantrumuri la fiecare 30 de minute, din motive lesne de înțeles: că nu-l las să bată motanii, că nu-l las să se arunce în fața mașinii pe stradă, că nu-l las să facă baie în iarba netăiată, pișată de câini și probabil cu căpușe din parc, că vreau să îi pun casca înainte s-o ia ca bezmeticul. Plus multe ale nedreptăți și opreliști pe care i le impun. Și cum el este genul de copil pe care-l iubești, dar nu neapărat îl placi că te provoacă și te frământă în toate formele posibile.
Acum nu mai e nevoie. Ultima dată când l-a apucat pandalia din nimic, i-am recomandat să păstreze nervii pentru ceva care chiar contează. A făcut o pauză și propunerea a trecut testul, așa că viața a continuat. Dar și când il apucă, băi tăticule, fugi din calea lui.
Ultima dată a plâns de supărare. Apoi a plâns de supărare că a plâns și și-a stricat vacanța.
Am încălcat toate regulile pentru că viața bate sfaturile de parenting.
Iată, dupa atâta timp, voi apăsa post.
No Comments