Am nevoie să mă opresc. Să apăs butonul de pauză. Apoi refresh. Reborn. Altă dimensiune. Ah!

Știu că sunt disfuncțională. Și știu că am nevoie de un alt sistem.
Sunt mereu pe panică. Nu am niciodată răbdare. Mereu să spun, să aflu, să trag linie. Să merg mai departe. Să nu mă doară. Să nu-mi pese.
Mereu cu scutul. Mereu pe alcool. Mereu pe alt film. Mereu speriată. Mereu dornică de altceva. Mereu obosită. Mereu în gând cu altcineva. Mereu nestatornică.
Mereu vreau. Vreau. Vreau.

Alin spune să încetinesc. Doar că nu am pedala de frână. Nu cunosc cum e altfel. Nu știu cum să fac să nu mai vreau să fac atât de multe. Să nu mai caut să bifez.

Am un curs prestabilit: Viata – asteptari – amagire – realitate – speranta – dezamagire – tristete – viata. Mă pierd în situații, oameni, gânduri și când mă dezmeticesc observ că sunt de la capăt. Mai obosită, mai anxioasă, mai futută-n filoxeră. (Filoxeră – insectă dăunătoare a viței de vie).
Aș vrea să fiu pe o stâncă și să urlu. Să urlu cu disperare până mă epuizez. Să urlu să scot tensiunea din creier, nervii, teama, durerea. Să urlu și să fiu disperată și tristă până se duc toate.

Știu că e doar o etapă. Și că probabil înseamnă iar o transformare a mea. Știu că am nevoie să respir. Știu că nu am nicio scăpare. Că indiferent unde mă duc: spre distracție, spre nimic, spre spart, spre muncă… tot de ușa sinelui mă izbesc.

Nu știu cine sunt.

Și e atât de cumplită chestia asta. Să nu știi cine ești…

Unde se duc sufletele desperecheate? Unde se duce timpul? Unde ne ducem noi după ce murim? Unde se duce iubirea? Unde se duce dorul când nu mai e?
E o senzație cretină care mă scoate din sărite cum că dacă mă prinde cineva potrivit de mână atunci toate se vor așeza.

…

Foto