angajatul model dă chix

Nu merge. La mine e o problemă. De adaptare, de socializare, de acceptare, de orice.

Corporatiştii au fost întodeauna ca nişte monştri sacri pentru mine… şi da, eu sunt într-o corporaţie şi am badge cu care intru şi ies din mega clădire şi o mulţime de oameni în jurul meu, lipsă intimitate lipsă tot.

Trebui să mă readaptez.
Colac peste pupăză, sîmbătă avem pomana de şase luni pentru tata. Şi normal, că nu este atît de simplu precum pare cinşpe mii de drumuri, colaci, capete luat popă plimbat popă – popă nesuferit etc Nu înţeleg tainele astea ascunse. Nu ai timp să simţi lucruri pentru că eşti mereu prins în vertijul lucrurilor. E o grabă totală.

Mi-am pierdut îndemînarea de a purta conversaţii, de a lega amiciţii, de a acorda şanse. Sunt rezervată şi lipsită de entuziasm, poate şi pentru că în ultimul timp am fost destul de dezamăgită de oameni.

Aş vrea să am timp să citesc bloguri. Din pauza de masă o să-mi fac un obicei. Mi-e tare dor de voi.

Nu mă plîng. De fapt, mă plîng pentru că e normal şi mă ajută să mai scap de presiune.

Capul stă să bubuie, ochii îmi sunt obosiţi, degetele sunt anchilozate.

Nu este vorba că nu pot, doar că nu mă mai reprezintă. Am nevoie de timp să-mi intru în ritm şi să am timpi comuni cu lumea care se desfăşoară nestingherită în jur.