Angoase de toamnă și nevroze de scurtă durată

Se lungesc titlurile evergreenești. Din teama spațiului prea îngust. Înghesui cuvintele unde pot. Mă gândeam în dimineața asta că viața mea se împarte în zile bune și proaste, de la extremele zilelor geniale și depresiilor crunte. Se poate numi evoluție a conștiinței ori poate doar oboseala de după zvârcoliri neîncetate.

Fac parte din tipologia oamenilor care iubesc și dau din coate pentru asta, dar care în același timp se tem să-și deschidă inimioarele așa că prima perioadă e trăită la nivel superficial. Băi, dar dacă te iubesc io, atunci lumea ta se schimbă! Pe bune. Răsare soarele altfel. Se simt vibrațiile până la nivelul cosmic. Tremură și stelele de emoție.

Luna noiembrie îmi pare o lună absolut ciudată. E partea aia de dinainte de decembrie pe care ai vrea s-o treci cu vederea, dar are rostul ei, așteptarea asta. Plus că în luna asta s-au născut cei mai (ne)buni, dar mișto oameni pe care i-am cunoscut – scorpionii – psihopați, dar pasionali. N-am ce zice. Ieri m-am zgâit la frunzele căzute pe asfalt, am înmărmurit. Când au căzut toate? De ce n-am văzut-o pe fiecare?

Eh, tânjesc să petrec timp în natură. Înfofolită. Adulmecând venirea iernii. Simțind în coaste frigul ascuțit și nasul curios al fulgilor de nea.

Toamna cică trebuie să fii romantic sau depresiv. Nu-s nici una și nici cealaltă. Romantică aș fi, dacă nu mi-ar degera urechea sub fes. Deci tot ce poți să faci este să fii romantic la domiciliu, iar eu urăsc coliviile.

Ei, dar mi s-a făcut poftă de teatru. Și ceai dansant. Și prăjiturele cu ciocolată. Pe care să le înmoi în cana de ceai. În care fac un fel de terci.

Sunt un copil. O să rămân un copil. Și uneori sunt o femeie imorală. Și mă comport ca atare. Și scriu ca atare.

HugsLovePeace
>.<

 

 

 

Foto