Antisocială, sociopată… și micile psihoze

Ei da, vremea e de vină…

Toamna asta mă împinge în brațele singurătății. N-am chef să vorbesc la fel de mult cum n-am chef să văd pe nimeni. Dacă aș putea, aș sta numai în pat și aș transforma fiecare zi a săptămânii în duminică. Aș, tânjesc aproape jelindu-mă la locul meu cu peretele roșu, la vinul în cada plină cu spumă, la dimineți lungi și inutile.

Nu găsesc sensul vieții. Nu găsesc de ce trebuie să ne zbatem cât suntem tineri și să ne tragem sufletul mai târziu. Nu înțeleg ce stă la baza acțiunilor noastre. Teama de viitor, că plăcerea a dispărut de multă vreme? Ne mișcăm în virtutea inerției având pe buze o sintagmă obosită și ea, totul va fi bine.

Fac to do list o dată la două zile. Bifez puțin că mă iau cu altele. Șeful meu zice că n-ar vrea să mai muncească. Da. Nici eu. Nu m-am prins dacă merită efortul cum nu m-am prins dacă vreau să spun ceva lumii sau doar mă încăpățânez să nu rămân anonimă. Și nu știu cât mai contează pentru mine toate astea… într-un final.

Tu te întrebi ce faci cu viața ta? Îți place așa cum e? Ești prins în cercul ăla și nu găsești ieșirea? Sau poate-ți place atât de mult cercul încât n-are nicio importanță faptul că există o ieșire?

Nu-mi văd rostul făcând un copil. Cum nu-mi văd rostul așezată la o casă a mea alături de un om. Nu-mi văd rostul nicăieri și mă sâcâie cumplit aglomerația din oraș. Până la nevroză. De parcă fiecare zgomot mi se înfige în timpan și fiecare om îmi râcâie pielea. Asta mă face să mă cutremur. Și să mă încrunt. Și să fug de nebună în sălbăticii.

Nu mi-e dor de nimeni. Nu vreau să văd pe nimeni. Nu tânjesc după nimeni.

Frig.

hugslovepeace
>.<

 

 

 

 

Foto