Aș vrea să fumez cu ochii la nori, cu gândul la veri

M-a luat o poftă nebună să trag dintr-o țigară. Să fie vară. Să fie plajă. Să fie multe stele pe cer. De departe să se audă o melodie bună. Nu-mi vine niciuna în cap, dar oricând poți completa tu, cu propriul tău film. Să trag cel mai însetat fum dintr-o țigară lungă. Să arunc fumul departe în beznă, cât mai aproape de stele. Odată cu fumul să scot din mine tot ce-au însemnat unii oameni. Cândva.

Din când în când să apară câte un nor care să acopere pentru moment stelele. Să am senzația că se termină. Și țigara, și vara, și cerul.

M-a luat o poftă nebună să fumez pe treptele unei scări de bloc. Să las bicicleta într-o parte și să mă uit la cerul de oraș. Să mă chinui să bunghesc o stea și să devin brusc posesivă, s-o numesc a mea. Să strivesc jumatea de țigară cu talpla conversului roșu, julit pe alocuri și să mai zăbovesc o vreme. Am de urcat șapte etaje cu bicicleta în spinare. Și am băut vreo două beri.

M-a luat o poftă nebună să fumez într-o budă de tren în drum spre Vamă. Să ne înghesuim câțiva acolo. Să sperăm că merge autostopul din Mangalia. Că găsim cazare. Că nu leșinăm de cald pe drum. Că mai avem bani de bere rece. Că o să prindem măcar două răsărituri.

și tot așa…

Cred că ne naștem cu incapacitatea de a fi fericiți în momentul în care suntem. Sunt foarte rare momentele în care ne detașăm de tot ce ne apasă și ne dăruim momentului, ne permitem să fim întregi și prezenți și liberi să fim fericiți. Cred că nu putem, pare că e împotriva firii, să fim într-un loc și să nu fim în același timp și-n altă parte… tânjim mereu la altceva… nu ți se pare? Și e incorectă treaba asta. Față de noi înșine. Față de timpul nostru. Față de norii care se perindă agale pe cer. Pe care-i observăm doar când plouă…

Anul ăsta mă mărit.
Cine ar fi zis vreodată că ajung eu să organizez nunta? Să pin-uiesc poveștile altora pe pinterestul meu. Cine ar fi zis că o să-mi placă să fac asta? Sau că de data asta am încredere că merge. Că nu e așa greu.
Anul ăsta vreau să mergem în Vamă să prindem răsăritul, să fumăm o țigară pe mal, să dansăm cât ne țin picioarele. Să-mi dansez ultimele clipe de femeie nemăritată, să ațipesc cu ochii la soarele ce se naște din apă, să lenevesc la plajă.

Îi spuneam azi lui Andrei că m-a stricat. Că nu mai pot să scriu. Că înainte scriam din durere și acum nu mai am cine știe ce, așa că sunt stricată și reparată deodată…
E un sentiment foarte frumos. Ăsta. De iubire. Să simt atâta iubire pentru un om și să nu-mi fie frică de asta. Sau de el…

Dar m-a luat așa o poftă nebună să fumez pe-un mal pustiu…
Poate e un fel de dor ăsta.
Un dor de cum eram cândva.

Foto