Confesiuni

Aș vrea să-l înțeleg și să înțeleg ce e în neregulă cu mine, ce mi-a lipsit mie…

Ne legăm de oameni inaccesibili emoțional și încercăm să le oferim ceea ce căutăm noi: afecțiune. Dăm tot din noi ca un ulcior obosit care  a decis să ia o pauză la malul apei. Dăm cu încrederea că măcar de data asta lucrurile stau altfel. Că omul ăsta, lovit așa tare, care ne seamănă, va înțelege. Va înțelege, va prețui și nu va da cu mizerie, așa cum au făcut-o ceilalți.

Deși e ermetic ne credem capabili să îi desfacem. Să avem grijă de ei. Să îi sprijinim. Să le fim alinări.
Deși ne doare, stăm acolo, cu gândul că împreună ieșim la lumină. Că celălalt va putea să vadă mai presus de durere și ne va vedea pe noi, în goliciunea noastră emoțională, în toată splendoarea. Și ne dăruim celuilalt cu dor și pasiunea, poate-poate de data asta mâinile ne rămân prinse de ale lui.

Dar nu se întâmplă așa.
Celălalt se trezește că nu poate.
Mai presus de tot ce am dat noi stă neputința lui.
Știm că dragoste cu de-a sila nu se poate. Așa că îl lăsăm să plece, cu speranța că se va trezi încă o dată și va realiza că noi doi cucerim lumea. Dar nu se mai trezește. Își dezmierdă durerea și o ia companion în călătorie.

Noi rămânem în urmă. Nici rămas bun nu avem șansa să ne luăm… Nu avem timp nici de reacție. Pur și simplu ne lovește-n plex.
Rămânem cu golurile și întrebările. Încercăm să-l înțelegem pe celălalt.
Ne certăm. Suntem insuficienți. Suntem greșiți. Ne lipsește ceva. Suntem incompleți.

Doar că uităm de noi. Uităm că rolul nostru nu e să-l înțelegem pe celălalt. Să-i găsim scuze, să-i explicăm alegerile.
Din iubire pentru noi, rolul nostru e să ne vindecăm pe noi. Să ne căutăm pe noi în situația dată, să ne perimitem să suferim și să avem grijă de noi. Celălalt s-a dus.

Noi rămânem cu noi…

Ilustrație. Eugenia Loli

You Might Also Like

No Comments

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.