Asghar Farhadi, regizorul iranian de filmele căruia m-am îndrăgostit iremediabil

Am început maratonul Fahardi cu filmul ”A Separation” din 2011.

Povestea e aparent banală, un cuplu căsătorit înfruntă diferite probleme. Soția vrea să divorțeze și să plece din Iran pentru a-i oferi o viață mai bune fetei lor și soțul vrea să rămână să aibă grijă de tatăl său bolnav. Însă încă de la scena de început cu cei doi în sala de judecată simți cum te furnică-n minte. E ceva acolo…

Aparența și esența sunt total diferite și povestea se tot schimbă și ia tot felul de turnuri că rămâi înmărmurit în fața ecranului. Nu știi cum te plimbă prin viețile personajelor și te trezești prins în povestea personajelor, rezonând foarte bine cu fiecare-n parte.

”A Separation” mi s-a părut cea mai bună lecție de cinema, de la scenariu, având o poveste complexă, ce se desfășoară pe mai multe planuri și teme care se întrepătrund (problemele politice și sociale din Iran, poveștile interioare ale omului) și până la actorie și mișcarea aparatului.

Nu degeaba a câștigat un Oscar și încă 59 de premii.

Tagline: minciunile pot conduce  spre adevăr.

A urmat ”About Elly” din 2009. Am privit filmul cu așteptările ridicate și la fel de curioasă. Ei bine, mărturisesc că am pus pauză la un moment dat pentru că nu am mai putut să mă uit, din cauza emoțiilor. Știu, știu că e un film, dar are Fahardi darul să te bage în poveste și să te plimbe și să te sucească pe toate părțile, că la generic ești complet istovit.

Un grup de prieteni pleacă în vacanță la malul mării. Sepideh, un fel de lider al grupului, o invită pe Elly, profesoara fiicei sale, pentru a o prezenta prietenului său recent divorțat, Ahmad. Dacă acest plot pare unul simplu, de genul, am mai văzut asta, ei bine, țineți-vă bine.

O poveste la malul mării poate avea un sfârșit optimist sau tragic. Ei bine, tragismul situației și pe alocuri comicul, transformă o simplă excursie la mare într-un exercițiu menit să întindă nervii și să pompeze suspans în vene. Și nu e suspansul filmelor thriller, e emoția umană pe care o simți față de un aproape al tău pe care nu-l poți ajuta.

Fraza asta mi-a rămas: A bitter ending is better than an endless bitterness.

Foto

De curând am văzut și filmul din 2006, ”Fireworks Wednesday”, o poveste tot despre o plecare. În ziua Anului Nou Persan, Rouhi începe munca la o nouă familie. Se trezește în mijlocul unei dispute între o soție posesivă și ușor nebună și un soț extenuat și nervos.

Partea frumoasă a poveștii este că spectatorul primește rolul de judecător, urmărește dovezile, caută alături de personajul principal să găsească adevărul. Dar totul e neclar și tot ce stă în picioare sunt niște zvonuri și ceva intuiție.

Ei bine, Farhadi ia o zi din viața unor oameni și o pune pe tapet. Și tu stai în fața ecranului și aștepți să se desfășoare viața.

Foto

Nu știu dacă-mi plac atât de tare filmele lui pentru că prezintă femeile într-o lumină aparte, pentru că știu câte ceva despre Iran și despre cum se trăiește acolo sau pentru că poveștile sale m-au captivat, dar cert e că fiecare personaj are savoare, realism, durere și credibilitate. Nu poți să rămâi indiferent după ce vezi un film de genul ăsta, pentru că se plimbă cu tine și te macină pe dinăuntru.

”The Past” este ultimul, realizat în 2013 și-l aștept să vină și la noi în cinematografe.

Foto