avea o privire încărcată de-o tristeţe tandră… (prima însemnare interactivă)

pentru că blogul ăsta e tot atât despre voi, cât este despre mine, am zis să ne strângem gândurile laolaltă.

povestea cuvintelor: mergeam pe stradă şi mi-am imaginat că m-am întâlnit cu un bărbat cu care am stat de vorbă. fumam. amândoi. aveam părul lung prins în coc. şi purtam un pulover roşu lălâu. el avea părul brunet, până la bărbie. şi barbă. rară. zâmbea interesant.

am pornit fiecare acasă. el i-a povestit prietenului său despre mine. mergeam pe stradă şi m-am întrebat ce mi-aş dori să spună un bărbat despre mine?

asta: 

avea o privire încărcată de-o tristeţe tandră… 

Diana Cotea – realizand in ultimul moment (dar prea tarziu) cat de mult s-a inselat cand a crezut ca nimeni nu tine la el si nimeni nu-i simte lipsa!!!

Ancuţa Hanca –  A citit din nou mesajul “Mi-e dor de tine!” Nu a raspuns din cauza orgoliului de barbat, dar a stiut ca o parte din el lipseste!

Bogdan Ştefan – Era constienta ca trecuse pe rosu, nu purta centura de siguranta si vorbea la telefon… Spera totusi ca privirea ei sa il imbuneze pe politist

Katherine AE –  Resemnare.

Maria Miriam –  … l-a luat de mână, și-a apropiat buzele de lobul urechii lui și i-a șoptit că dragostea reală nu e cea din poveștile cu zâne.

Alina Ene –  Si stia ca nimic nu o sa mai fie ca inainte… dar undeva in suflet exista acel graunte de speranta! Gramul ala care face lumea sa se invarta

Marin Apostol –  …însă îi era bine așa. Se obișnuise să zâmbească automat la replicile colegilor de birou sau să-și salute vecinii fără să-i privească în ochi. Dar, uneori, seara, când se întorcea acasă, simțea că ceva e-n neregulă.

Maria Dimache – Nu stia exact ce anume. Senzatia asta se estompa in povestea unui film vechi cu James Dean sau pe acorduri de pian ascultate pe repeat intr-un semintuneric bland. Se estompa insa doar pentru a navali cu o si mai mare forta stranie. Nu.

 Andreea Andrei – … in poza aia. I-am citit tristetea in zambet. Ochii aia ma urmareau pretutindeni. Incercam sa fug de ei. Ne-am intersectat, a zambit iar…

Adrian Constantin Craciun – A infulecat o ciocolata si s a simtit mult mai bine

Andreea Popa  – la fiecare sfarsit de act de intalnim in culise, vrea tot timpul sa ii spun cum mi se pare….mereu am certat-o, am pedepsit-o, i-am soptit nu merita ce are, apoi i-am urlat ca nu face destul niciodata, i-am ordonat sa fie fericita si sa imprastie bucurie, dar niciodata nu joaca cum trebuie, nu e destul de convingatoare iar publicul este dezamagit…Azi ne-am intalnit in acelasi loc in vestiare in fata oglinzii…cu aceasi privire m-a intampinat si a primit vestea ca nu e facuta pentru scena…

Adriana – Era deja miezul noptii, a batut intregul oras la pas; Cu gandurile ei, si gandurile lor, cu gandurile tuturor celor ce i le-au pus in fata. Cum sa-i explice, ca exista bucurie in tristete?
Cu talpile amortite a intrat intr-un pub aproape gol; Ii placea asta. A cerut un gin tonic si la baut uitandu-se la putini oameni ce treceau intarziat prin fata geamului, la zambete, la gesturi, la flirturi timide, bucuroasa ca inca simte, plina de viata, tacut si intim, mai inteleapta si mai singura decat ieri. Liniste. Si-a scos laptopul, a mai cerut un gin. Botezul cuvantului scris…
“avea o privire încărcată de-o tristeţe tandră…”

Daniel – …parfumul asta l-ar recunoaste oricand,inca il viseaza,a adormit de atatea ori cu mireasma lui…oare se mai gandeste la noi?

C. – … și mister. Întotdeauna m-am întrebat ce se ascundea după ochii aceia. OAre câte cuvinte nespuse sunt? Oare cine e cauza tristeții? Dar asta n-am s-o aflu niciodată. Toate aste rămân desprinse undeva în neant. Aș fi vrut să o mai văd o clipă, să-i șterg tot ce n-a reușit să uite. Să șterg nopțile nedormite și ochii umflați de plâns și nesomn. Dar ăla fusese momentul și l-am pierdut. Poate ea n-o să mai apară nicicând. Poate ea a reușit să-i spună domnului A că este un EL. Sau poate nu…poate s-a îngropat în tone de hârtii și sarcini de lucru pentru a-și distrage atenția de la ceva ce o arde și o macină și îi distruge sufletul.

Mircea D.- Ii vorbea prietenului sau, judecatorului sau, anume luciditatii cu care evalua miscarile egolui, miscarile “lui”. Ii vorbea in acelasi timp ei, pt ca ea era ultima iluzie optica care i se intiparise in minte. Vazuse tristetea pe care o purta, dar gasea explicatii, simtea ca nu e o tristete pura. Personalitate creata, influentata, deformata de interactiunile cu mediul. Frumusetea nealterata e imposibila si-a spus mai degraba intreabtor, vedea uratul propriu si si atunci putea intelege…

Ana – Maria O. – O tristete care o apasa incet, dar sigur. Era dezordine in viata ei, simtea asta prin toate vibratiile corpului. Si-ar fi dorit sa fie altfel, sa simta si sa iubeasca cu toata bunatatea ei. Niciodata nu si-a dat seama cat de frumos iubeste ea de fapt. Iubeste totul la un nivel mult prea ridicat, ea iubeste artistic iar arta nu are de-a face cu bunatatea.
Ea se privea in oglinda pentru ca voia cu certitudine sa-si priveasca adevarata esenta, dar nu stia ca oglinda nu semnifica o cunoastere directa, ci una reflectata. In fiecare seara murea cate putin, chinuita de placere.

Sunteţi minunaţi!
– invitaţia de a continua povestea este deschisă