Băi tată, se fac mulți ani de când nu mai ești fizic prezent. Nu pot să spun că în toți anii ăștia ți-am simțit lipsa. Poate la un nivel ideal, da. Adică… plâng la toate filmele în care personajul are ceva legătură cu abandonul copilului de către tată, dar vreau să cred că am depășit faza de daddy issues.
Rareori retrăiesc ziua în care mi-a sunat telefonul și am aflat că nu mai ești, deși nu mai erai de multă vreme. Dar îmi amintesc totul foarte real, de parcă s-a întâmplat ieri. Iar eu uit. Uit mult și des.
Nu știu ce m-a apucat să-ți scriu. Nu e ca și cum noi am fi avut vreo relație. În vreun fel. E clasica poveste românească cu tatăl predispus spre alcool și moarte. Deși, în sinele meu, știu că am fost mai mult de atât.
Să știi că sunt bine. Între timp m-am măritat cu un om excepțional care nu-ți seamănă. Pentru mine e ca o binecuvântare pentru că mi-a fost mereu frică de eticheta aia că fetele se mărită cu tatăl lor ca să-și rezolve problemele.
Fac ce-mi place. Muncesc enorm, dar nu mă plâng. Cu toate nopțile nedormite, cu toate problemele etice, la finalul zilei sunt un om recunoscător. Am tot ce mi-am dorit plus două pisici adorabile. Știi că mereu ți-au plăcut piscile. Sau poate ți-a plăcut bucuria mea de a avea o pisică. Am două acum.
Uneori noaptea am senzația că mor. Nu mă mai opun. A fost groaznic o vreme, dar acum m-am împăcat cu ideea că suntem și nu mai suntem. Asta e viața, nu?
Nu știu despre tine. Nu știu dacă există un loc al taților care și-au abandonat copiii unde regretați alegerile. Nu știu dacă ai fost fericit cât ai trăit, nu știu dacă ai visat altceva.
Văd lumea. Cred că am moștenit asta de la tine. Curiozitatea asta. Asta și problemele cu lombara. Sau poate îmi spun asta ca să nu mă simt străină de un om care m-a iubit cândva.
Nu te opri din a mă iubi.
Merit.
Fiica ta
No Comments