Bariere invizibile

“… maybe we have to break everything to make something better out of ourselves” – Palahniuk, Fight Club

Nu stiu ce sa raspund atunci cand cineva ma intreaba daca sunt bine. Fara sa vreau sa fiu neinteleasa, ce e binele? Sunt sanatoasa, am job si am tot ce am nevoie pe plan material, sunt impreuna cu un om extraordinar pe care-l iubesc si care ma iubeste. Pentru cineva care nu are toate astea, binele e asta. Pentru mine binele nu e asta. Binele e altul pe care nu-l pot defini, pe care nu pot pune degetul. Si cum stii ca nu esti ceva ce nu poti sa definesti? Pur si simplu stii.

Nu stiu cum sa spun ca sunt undeva jos de vreo cateva saptamani. Ca nu pot sa spun de ce sau de la ce. Incerc sa gasesc tot felul de cauze, dar ele nu ma fac sa ma simt mai bine. Incerc sa gasesc tot felul de explicatii, dar nu ma ajuta. Incerc sa fiu asa cum sunt, dar nu ma simt confortabil. Desi rare sunt momentele cand ma simt confortabil cu mine. Oare de ce ma simt bine in prezenta altora si am probleme in a petrece timp cu mine?

Nu stiu cum sa spun ca ma trezesc oftand. Ca adun si pun multe lucruri de facut in exterior, ca ma incarc cu tot felul de ganduri, doar ca sa ma simt vie. Sa ma simt utila. Sa simt ca nu pierd timpul, ca fac ceva, ca nu cumva pierd vreun lucru esential. Aceasta fuga nebuna m-a obosit teribil. Am fugit de cand ma stiu eu si tot fug, desi spun tuturor ca vreau sa ma asez.

Uneori ma gandesc daca as putea sa ma reconfigurez.
Sa iau tot ce am si ce nu am si sa trag bife si sa scriu un cod si sa ma configurez asa cum cred eu ca as fi la capacitatea mea maxima.

Mi-e foarte dor sa simt senzatiile de familiaritate.
Sa nu ma mai simt straina de tot.
Sa nu fie nevoie sa explorez.
Sa stiu ce se intampla in jurul meu. Sa comunic cu oamenii mei. Pe limba mea.
Pentru un om care a trait mereu printre oameni, disparitia asta intr-un mediu complet nou e un soc imens.
Si desi am visat toata viata la asta, la a avea curajul sa plec, acum cand am facut-o, ma gandesc ca poate nu am fost construita asa.
Ca poate sunt omul care are nevoie de figurile celor dragi ca sa supravietuiasca. Ca poate sunt omul care isi drege tristetile la bere. Ca poate nu sunt facuta sa ma descurc de capul meu.

Stiu ca sunt nerecunoscatoare, cumva.
Ca ar trebui sa fiu fericita si multumita.
Dar prefer sa fiu eu insami si sa ma accept.

Poate am facut asta. Poate am spart toate barierele si acum ma adun sa construiesc o varianta mai buna a mea.
O varianta mai buna. N-am fost niciodata multumita.

Stiu.

Cu bine,
Evergreen